.
Am să vă cânt un cântec despre cai,
Cum pe planetă nu mai au ei preţ.
Un cântec despre iad şi despre rai,
Despre caii fără călăreţi.
.
.
O, cailor, cailor fără zăbale,
Cu nechezături senzuale,
Cailor, cailor, o, caii mei,
O, cailor, cailor fără de şei.
.
.
Am să vă spun, cu ochi de lacrimi plini,
Că pe pământ sunt cai tot mai puţini,
Că trandafirul e mai plin de spini,
Şi că pe străzi vuiesc maşini.
.
.
Gândiţi-vă la caii vii acum,
Mereu fugind pe ultimul lor drum,
Statui de sete şi statui de fum,
Plângând nebun şi nechezând postum.
.
.
Şi de pe caii voştri fără vieţi,
Voi, oameni zâmbitori şi vorbăreţi,
Descălecaţi cât încă mai puteţi,
Să-i mai eliberaţi, voi, călăreţi.
.
.
V-am spus aceste vorbe despre cai,
Cum ei s-au dus acuma sunt stafii.
Însă de unde-or fi, din iad, din rai,
În viaţa asta tot vor mai veni,
Superbii cai din nou vor reveni.
.
ADRIAN PĂUNESCU
.
.
