Doru' m-o purtat...prin Mărginime

Zîua bună, la om bun!

 ~Sîmbra oilor ~(de la Sf.Gheorghe pînă la Sfinţii Constantin şi Elena) 

" Calendarul creştin celebrează la 23 aprilie pe Sfântul Gheorghe, purtătorul de biruinţă pentru „martiriul din timpul persecuţiei lui Diocleţian, în anul 303”. În calendarul popular Sfântul Gheorghe este considerat „cel mai mare peste câmpuri”, cel ce „descuie cerul pe care l-a închis Sfântul Dumitru”. O legendă culeasă de Simion Florea Marian în anul 1901 ne oferă informaţii despre funcţia de „hotar de timp” a zilelor de Sângiorz şi Sâmedru: „Iaca de acum vă încredinţez vouă cheile vremii şi la porunca mea aveţi să închideţi, mai devreme sau mai târziu, vremile omului, după cum adică voi vedea purtarea oamenilor! Sfinţii au primit cu mulţumită cheile şi au plecat unul în dreapta, iar celălalt în stânga, depărtându-se la locul lor”.

Începutul anului pastoral este, de fapt, o perioadă de timp marcată de mai multe sărbători: Sângeorzul vacilor, Alesul, Sâmbra oilor, 

Marcul Boilor, Armindenul, Ispasul.

Sâmbra oilor (Arieţul, Ruptul sterpelor, Măsurişul oilor, Boteiul oilor) este prima mulsoare a turmei de oi, urmată de petrecerea câmpenească, din ziua de Sângiorz (sau din altă zi de la sfârşitul lui aprilie şi începutul lui mai, în funcţie de condiţiile climatice). În această zi se măsura şi se cresta pe răbojul de lemn laptele de la oile fiecărui sâmbraş, după care se calcula cantitatea de brânză cuvenită la spargerea stânei, numită alesul, răscolul. Din primul lapte al stânei se prepara un caş care se împărţea între proprietarii stânei.

Actele rituale menite să apere stâna şi ciobanii de forţele malefice sunt: aprinderea Focului Viu, afumarea ciobanilor şi oilor, alungarea celor ce fură sporul laptelui, anularea puterii cucului de a lua sau strica laptele – practica „cucu-răscucu”, purificarea oilor şi stăpânilor de oi prin stropirea lor cu apă sfinţită, scăldatul ritual în apa curată a râurilor sau spălatul cu rouă, prepararea unor alimente rituale, sacrificarea mielului etc. La petrecere se mănâncă alimente specifice – balmoş (mămăligă fiartă în lapte şi cu adaos de unt), miel fript haiduceşte, colaci, caş de la prima mulsoare.

Ion Chelcea consideră că Vălăritul („datină cunoscută în Vrancea, Teleorman şi prin alte părţi”) este un fenomen sincretic, rostul lui fiind acela „de a uda (stropi) gazdele şi, mai ales, fetele”. Monica Budiş spune că la Vălărit feciorii „strângeau colaci şi ouă” şi „ridicau în sus pe fiecare căsaş”. Fetele de măritat dăruiau un plocon, „alcătuit dintr-o năframă brodată, un cozonac şi zece-douăsprezece ouă”, flăcăului care avea să le joace la horă şi „să le dea în lanţuri”.

Udatul din această perioadă a anului aminteşte de Paliile romane, sărbătoare pastorală ce se celebra la 21 aprilie. Cu această ocazie se practica alături de lustratio per ignem şi lustratio per aqua a păstorilor şi oilor. În Fastele, Ovidiu scria: „Pastor, oves saturas, ad prima crepuscula lustra, / unda prius spargat, vigaque verrat humum” („Oile-n zori le stropeşte, ciobane, cu apă lustrată, / udă de-asemeni pământul”). Aspersiunea, rourarea sau imersiunea în apă sunt „gesturi rituale” care, în mentalitatea populară, stimulează sănătatea celor ce le practică.

Alături de datina udatului ritual, la Sfântu Gheorghe se practica şi legănatul de primăvară sau datul în scrânciob. Legănatul reprezintă un act magic, chiar dacă la o privire superficială este un simplu divertisment (bucuria tinerilor îndrăgostiţi de a fi împreună): ritmul legănării devine fie un rit agrar, în măsura în care sugerează alternanţa vegetaţiei, fie un mijloc de a alunga spiritele rele din aer.

Legănatul ritual trebuie pus în relaţie şi cu cântăritul şi rostogolitul, despre care Petru Caraman menţiona: „ambele ritualuri denotă o mişcare ordonată, ritmică, e mişcarea care pulsează în fiecare plantă, atunci când circulă în ea seva. Iată de ce, pe plan magic, ele reprezintă însuşi principiul vieţii în lumea plantelor”.Mirela Creţu, muzeograf,Complexul Naţional Muzeal “ASTRA” Sibiu,

De-a lungul arcului carpatic, in satele risipite pe culmile domoale ale muntilor, acolo unde prestigiul stravechilor ocupatii agro-pastorale continua sa-i defineasca pe locuitori, se practica un frumos obicei, nascut din ratiuni de ordin economic si juridic dar si pentru a maraca festiv, un important eveniment din viata comunitatilor rurale montane. Alesul, Ruptul sterpelor, Masuratul oilor sau Sambra oilor sunt numirile generice sub care se regaseste, in diverse zone etnografice ale tarii, acest obicei, menit de a reglementa relatiile dintre doua categorii socio-economice; agricultorii si pastorii. In preajma Sangiorgiului (Sf. Gheorghe) sau intr-o alta zi de sarbatoare, pana la Sf. Constantin si Elena, crescatorii de oi se aduna in fiecare sat pentru a stabili impreuna unde vor face stanile in acel an, cine le va fi baci si pe cine vor angaja sa le pazeasca pe timpul pasunatului. Impreunarea oilor pe criteriile stabilite - pe vecinatati, intre neamuri sau conform altor intelegeri - si urcatul turmelor la stani sunt momente semnificative in comunitatile rurale romanesti. Ele sunt marcate in mod ceremonial printr-o festivitate comuna a pacurarilor cu "ortacii" (proprietarii oilor). In dimineata zilei stabilite, toti stapanii de oi pornesc spre stani, imbracati de sarbatoare. In urma barbatilor care duc galetile de muls, femeile poarta cosuri si traiste pline de bucate alese si sticle cu bautura. Alaturi de alimente, o datina strabuna obliga pe fiecare femeie sa aduca acum la stana si "unsoarea oilor", acel remediu magic, indreptat impotriva spiritelor malefice care puteau ataca lactatia sau chiar viata animalelor. Pacurarii foloseau aceasta "unsoare" pentru a unge ugerul oilor, dupa aceasta mulsoare, inainte de apusul soarelui. 

Astazi "unsoarea oilor" a ramas doar o amintire in constiinta pacurarilor batrani.
In timp ce pacurarii strang oile intre "mreje" (lese de nuiele) pentru a le "baga la strunga", femeile prezente incep a curata simbolic stana si inventarul pastoral cu aghiasma si tamaie. Barbatii aduc ramuri verzi si impodobesc cu ele coliba pastorilor. Fetele impletesc cununi de flori pentru cei mai tineri miei. Totul capata o infatisare sarbatoreasca, menita a conferi stanii, in momentul "masurarii laptelui", solemnitatea si fastul necesare unui asemenea eveniment. In unele localitati din Maramures si Oas se oficiaza chiar de catre preot, o slujba religioasa de purificare a stanii si menire a fertilitatii animalelor.
Galetile de muls sunt si ele pregatite: li se pun flori de primavara la urechile tortii, amestecate cu buruieni descantate (leustean, pelin, urzica, salcie, scaiete, usturoi), iar la interior se arunca cate o moneda de argint, pentru cinsitrea pacurarului. In unele sate banatene de pe valea Cernei (Caras-Severin) este obiceiul ca peste gura galetii de muls sa se puna un colac mare, frumos impletit, prin care trebuiesc mulse oile; cati proprietari, tot atatea galeti cu colaci. Cand proprietarul a terminat de muls oile sale, da colacul la doi copii care trebuie sa-l rupa, fiecare tragand cu mainile de el si zicand: "Cucu"! iar celalalt raspunzandu-i "Rascucu". Si tot asa de 3 ori. Cand colacul s-a rupt fiecare isi pastreaza bucata, mancand din ee cu familia si punand o bucatica si in sarea oilor, pentru protectie si spor.

Dupa ce toate oile au fost mulse si laptele fiecarui gospodar a fost "masurat" si inscris pe "raboj", sub privirile atente ale intregii comunitati, pacurarii reunesc laptele (il "impreuna&quot si-i dau cheag. In functie de acest "maritis" proprietarii vor

primi cota de produse lactate. 

Cat timp barbatii au fost ocupati cu mulsul si "masuratul" laptelui, femeile au asternut pe iarba de langa stana fete de mese, iar pe ele au desfacut bucatele si bauturile aduse de acasa. La acest pranz sunt chemati proprietarii si pacurarii, la un loc, sa se bucure de "pornitul stanii". In unele localitati, pacurarii cinstesc aceasta masa cu cate un miel fript haiduceste (intreg) si cu traditionalul "balmos" (mamaliga fiarta in smantana si unt ). Pe timpul cat se manca fluierasii, cimpoierii si ceterasii canta si doinesc, iar cand masa este terminata, ei incep a zice cate o "invartita ciobaneasca" sau cate o hora, in care nu intarzie sa se prinda fetele si feciorii. Pana la caderea serii, uneori si a noptii, cei prezenti petrec, fiecare in felul sau; unii isi deapana amintirile despre viata la stana si intamplarile petrecute cu alti ani in urma, altii glumesc, iar cei tineri canta si joaca. Seara se aprinde un foc prin care se trec animalele ce raman la stana, "ca sa fie ferite de rele", pe timpul cat vor sta singure la stana.