"căutaţi fericirea în sufletele voastre. Nu o căutaţi în afara voastră. Să nu aşteptaţi fericirea să vină din altă parte, decât dinlăuntrul vostru, din sufletul vostru, unde sălăşluieşte Domnul Iubirii, Hristos. Dacă veţi aştepta fericirea din afara voastră, veţi trăi decepţii peste decepţii şi niciodată nu o veţi atinge".
Un film documentar despre Valeriu Gafencu, numit de Nicolae Steinhardt “Sfântul închisorilor”, unul din tinerii care au murit în închisorile regimului comunist. S-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Sîngerei, judeţul Bălţi, în Basarabia , și a decedat la 18 februarie 1952 la închisoarea Târgu Ocna. În anul 1941, era student în anul al II-lea la Facultatea de Dreptşi Filosofie din Iaşi şi totodată conducător al unui grup al Frăţiilor de Cruce.
În urma eșecului rebeliunii legionare a fost arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Reputatul profesor de drept civil Constantin Angelescu l-a apărat la proces pe Gafencu, declarând că acesta este “unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”. Această încercare s-a dovedit însă a fi inutilă, dictatura antonesciană nevăzând cu ochi buni activismul legionar al tânărului Gafencu, care voia ca tot mai mulţi elevi şi studenţi să se înscrie în Frăţiile de Cruce.
Astfel, şi-a săvârşit sentinţa la închisorile de la Aiud (1941-1944), Piteşti (1944-1949) şi Târgu Ocna (1949-1952), unde a fost un adevărat trăitor al Ortodoxiei, regimul dur al detenţiei, torturile şi bolile contactate aici întărindu-l duhovniceşte. A compus aici poezii, care se cântau în celule, iar acum se cântă în biserică. În 1949 este dus la sanatoriul-închisoare de la Târgu Ocna într-o stare foarte gravă: TBC pulmonar, osos, ganglionar, reumatism, lipsă de hrană.
La data de 2 februarie 1952 le-a cerut colegilor de suferinţă să-i procure o lumânare, o cruciuliţă şi o cămaşă albă pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie. Cu o zi înainte de moarte, i-a spus lui Ioan Ianolide: “Mâine voi muri. Vreau să-mi iau rămas bun de la cei mai apropiaţi prieteni. Fă tu aşa fel încât să vină pe rând la mine, în linişte.”. A doua zi, pe 18 februarie, în jurul orelor 14:00-15:00, Valeriu Gafencu rosteşte ultimele sale cuvinte: “Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul”, după care a trecut la cele veşnice.
Face parte dintr-un grup ce împărtăşea aceeaşi orientare spirituală, alături de studentul în drept Ioan Ianolide, Anghel Papacioc, cel care avea sa devină ieromonahul Arsenie Papacioc, doctorul Traian Trifan, avocatul Traian Marian, Marin Naidim, Aurel Dragodan, Constantin Totea şi mulţi alţii.
Unul dintre bolnavii ce-l iubeau şi-l admirau, Victor Leonida Stratan, obţinuse printr-o intervenţie specială, de la familie, un pachet cu streptomicină. Valeriu le-a primit şi a doua zi l-a înştiinţat pe Stratan că a hotărât să le cedeze pastorului Richard Wurmbrand, spunând că şi acesta se afla într-o stare gravă. Medicamentele au fost folosite de Wurmbrand, a cărui viaţă a fost astfel salvată. (Sursa: Wikipedia)
Frate dragã
de Valeriu Gafencu
Frate dragã, din grãdinã, Îti trimit în dar un crin, Sã-ti mângâie lin privirea, Cu vesmântul lui divin. Floare dragã, floare dalbã, Cât de mult as vrea si eu, Îmbrãcat în hainã albã, Sã mã duc la Dumnezeu. Rãsãdit acolo sus, În grãdina minunatã, Sã-mi simt viata'mbãlsãmatã, Cu iubirea lui Iisus. Plâng înãbusit în noapte Si suspin cu glasul stins, Dã-mi vesmântul alb de nuntã, Cu crini minunati încins.
Iubiţi-vă mult! Mult! Spuneţi-vă singure una alteia greşelile, cu dragoste. Ajutaţi-vă mereu. Iubitele mele, ar fi cel mai mare şi mai frumos lucru pe care l-aţi realiza: o familie creştină. Orice inimă necăjită să-şi găsească mângâierea între voi. (Aiud, 25 mai 1945)
Frate dragã
Scrisori |
Socot că e un mare dar de la Dumnezeu acela de a face bine în viaţă.
Cât sunt de fericit. Sufletul meu nu poate să exprime în cuvinte ceea ce simte. Să fii pătruns de conştiinţa nimicniciei tale ca om - în faţa lui Dumnezeu - şi să te ridici prin puterea credinţei şi a iubirii pe culmile cele mai înalte ale Idealului! Aşa păşesc în al douâzecişipatrulea an al vieţii mele. Cu credinţa în Dumnezeu şi cu dragoste nesfârşită pentru voi toţi ai mei, pentru tot neamul românesc, pentru cei buni şi cei răi, pentru cei drepţi şi pentru cei păcătoşi. Rog pe Atotputernicul Dumnezeu să mă ajute.
(Aiud,10 ianuarie 1944)
| Meditaţi în chipul cel mai serios. În faţa fiecăruia stă mormântul. Trecem prin Viaţă ca nişte simpli călători, către Patria Cerească. După felul cum vom trăi aici, pe pământ, aşa ne va fi dincolo: suferinţă sau fericire eternă! Nu căutaţi să vă îmbâcsiţi mintea cu felurite cunoştinţe inutile din această lume, căci asta nu zideşte sufletul cu nimic.
"Şi ce-ţi va folosi ţie să cunoşti toate lucrurile lumii acesteia, când însăşi lumea aceasta este trecătoare?", spune, atât de frumos, Toma de Kempis, în Urmarea lui Hristos. Nu cunoştinţe multe ni se cer nouă, ci virtuţi şi fapte bune.
Vă vorbesc în modul cel mai serios: faceţi-vă un examen de conştiinţă cât mai amănunţit. Cercetaţi-vă bine viaţa. Adânciţi-vă în interiorul fiinţei voastre şi cunoaşteţi-vă pe voi înşivă, cu toate păcatele şi greşelile săvârşite în viaţă. Scrieţi-le şi duceţi-vă în faţa preotului (duhovnicului) şi le mărturisiţi. Niciodată nu e prea târziu. Dar nu amânaţi nici măcar cu o singură zi. Vă vorbesc ca fiu şi ca frate al vostru, cu toată iubirea şi încrederea pe care o împărtăşesc pentru voi. Vorbesc cu toata convingerea sufletului, nu din cărţi, ci din propria-mi trăire, din aceşti ultimi ani, cei mai serioşi şi mai însemnaţi din viaţa mea, care pentru mine înseamnă totul... dar absolut totul. Mulţumesc din toată inima Bunului Dumnezeu pentru suferinţa ce mi-a trimis-o. Căci prin suferinţă mi-am purtat lumina sufletului şi am găsit calea Vieţii.
|
