iulie 20, 2011

Să pleci sau să rămâi?/Andrei Pleşu


A spune: «Pleacă! România nu are nimic de oferit!» e la fel de arbitrar ca şi a spune: «Rămâi! Patria are nevoie de tine!»
Un prieten mai tânăr m-a întrebat, zilele trecute, cu ce argumente poate fi convins cineva, în momentul de faţă, să nu părăsească România. Nu e prima oară când sunt provocat să răspund unei astfel de întrebări. În genere, prima mea reacţie este să atrag atenţia că decizia de a pleca (sau nu) din ţară e una strict personală şi nu poate surveni în urma unui efort de persuasiune exterior. A spune: „Pleacă! România nu are nimic de oferit!" e la fel de arbitrar ca şi a spune: „Rămâi! Patria are nevoie de tine!" Alternativa e falsă, pentru că ambele formule conţin un semnificativ procent de adevăr. Cunosc tineri excepţionali care, reîntorşi în ţară cu acreditări de anvergură, sunt ţinuţi pe tuşă şi cunosc alţii pe care exilul nu i-a „rezolvat" nici profesional, nici sufleteşte. Argumentul cel mai convingător pentru a rămâne acasă l-a furnizat, cândva, Constantin Noica: „Partea bună a vieţii în România este că la noi totul e încă de făcut!" Într-adevăr! Nimic nu e dus până la capăt, aşa că e treabă pentru toţi şi pentru multă vreme de-aici înainte! La rândul lui, argumentul abandonului se susţine prin puzderia de români (de la Brâncuşi, Ionesco, Eliade, Enescu şi Cioran până la Herta Müller şi Norman Manea) care, rămaşi în ţară, n-ar fi devenit ceea ce sunt, ba ar fi şi înfundat, eventual, puşcăriile comuniste. Prin urmare, şi o variantă, şi cealaltă se pot socoti îndreptăţite. Un avantaj al generaţiilor mai tinere e că, astăzi, decizia nu mai are amprenta descurajantă a definitivatului. În fond, poţi oricând să pleci şi poţi oricând să te reîntorci.
Dacă e să merg niţeluş mai departe, aş spune că decizia de a nu pleca poate fi susţinută printr-un argument... cosmologic. Pentru cineva care crede că lumea nu e o alcătuire întâmplătoare, că, aşadar, există un sens al fiecărei parcele de existenţă, o ordinesubiacentă a ansamblului, faptul de a te fi născut într-un anumit timp şi într-un anumit loc înseamnă ceva: e un apel, o provocare, un chip al destinului (sau, dacă vreţi, al Providenţei). De vreme ce m-am născut în România, se cheamă că asta are un rost; iar a căuta acest rost mi se impune ca datorie şi ca proiect asumat. Ceea ce nu înseamnă că emigrantul îşi încalcă îndatoririle. Sensul amplasamentului natal şi căutarea acestui sens te însoţesc, ca problemă, oriunde ai fi. Uneori înţelegi mai bine rostul naşterii tale într-o anumită ţară când te afli în afara ei...
Scriitorul din exil intră, de pildă, într-un dialog mult mai intens şi mai intim cu limba sa maternă decât cel rămas în matca ei spaţială. E caracteristic, din acest punct de vedere, modul cum un prozator ca Norman Manea vorbeşte despre limba română: „...e limba cu care am intrat în lume, (...) limba mea, eul meu (...), în ea lucrez cu mine însumi. (...). Tradus, chiar şi bine, sunt translatat, mutat, transportat în alt univers...". Tot lui Norman Manea îi datorez unul dintre cele mai nobile răspunsuri la întrebarea cu care am început acest articol. Într-un interviu oferit lui Vlad Mixich în noiembrie anul trecut, găsim următorul text: „Nu se poate construi o ţară, fără opţiunea nenaturală (s.m. A.P.) de a rămâne în ea!" „Nenaturală" înseamnă „dincolo de argumente", „dincolo de orice calcul", „dincolo de orice combinatorică raţională". Şi fiindcă tot îl citez atât de apăsat, să-mi dea voie domnul Manea să-i urez la mulţi ani, adăugaţi celor 75 împliniţi de curînd. De-aici, din ţara în care totul e încă de făcut, îi doresc, cu vorbele berlinezului Caragiale, să fie „sănătos şi vesel"!  


Myspace Clocks, Video Clocks at WishAFriend.com
A apărut o eroare în acest obiect gadget