ianuarie 31, 2012

Marile GERURI ale României secolului XX

În a doua jumătate a secolului trecut, trei ierni au rămas în memoria colectivă pentru frigul extrem: temperaturi foarte scăzute, troiene de peste doi metri, tuneluri prin zăpadă şi viteza de peste 100 km/h cu care sufla vântul
1954 şi marele viscol 


BUCUREȘTI



În dimineaţa zilei de 3 feburarie 1954, bucureştenii s-au trezit prizonieri în propriile case. „Ne-am dat seama că era zăpadă mare pentru că înăuntru era întuneric, iar geamurile erau albe. Am încercat să ieşim, dar nu s-au deschis nici ferestrele, nici uşile!”, a descris succint, Dan Antoniu (66 de ani), cercetător istoric în domeniul aeronautic, începutul „Marelui viscol” care a încremenit România, la propriu, sub zăpadă, în urmă cu 57 de ani.


În acele cumplite zile ale începutului de februarie s-a înregistrat, potrivit Administraţiei Naţionale de Meteorologie, cel mai puternic viscol din secolul XX. Viforul nu s-a potolit uşor şi, până la finalul lunii, avea să mai lovească în alte trei reprize, extrem de agresiv.


Tramvaiele au rămas înțepenite zile întregi în mormanele de zăpadă Sursa foto: Fototeca Muzeului Național Militar




Militarii au cărat provizii pentru bucureștenii blocați de nămeți Sursa foto: Fototeca Muzeului ațional Militar "Ferdinand I" București

„Văzduhul e un infern, ninge, viscoleşte. Străzile sunt înfundate, vijelia zguduie pereţii!”,

Jurnalul scriitorului Pericle Marinescu,
2 februarie 1954

Viteză-record a vântului, în Bucureşti

Tot atunci, în 3 şi 4 februarie, vântul a atins o viteză-record în Bucureşti: 126 km/oră. Un alt record consemnat în 3 februarie ’54 vizează cantitatea maximă de zăpadă depusă: 115,9 l/mp în 24 de ore, la Griviţa.


Militarii au cărat pâine cu săniile trase de cai Foto: Muzeul Național Militar București




Muncitorii au săpat zi și noapte prin zăpadă Foto: Muzeul Național Militar

Cel mai gros strat de zăpadă din istoria măsurătorilor ANM a fost măsurat tot atunci, la Călăraşi: 173 cm, troienele atingând însă în unele zone din sud-estul ţării şi 5 metri.
„Astfel de episoade au loc, de obicei, când ciclonii mediteraneeni traversează peninsula Balcanică şi ajung în vecinătatea teritoriului României, pe o traiectorie ce trece peste vestul Mării Negre, la est acţionând ca un «baraj», un câmp de presiune atmosferică înaltă”,

Dr. Roxana Bojariu,
coordonatorul Secţiei de Climatologie de la ANM

Dr. Bojariu a mai explicat că ciclonii mediteraneeni care aduc aer mai cald şi mai umed din bazinul mediteraneean se reîncarcă cu umiditate deasupra Mării Negre şi în contact cu aerul mult mai rece de deasupra ţării noastre determină ninsori foarte abundente, însoţite de viscole.

Blocaţi în case de troiene

În timpul urgiei de la începutul lui februarie ’54, Dan Antoniu avea vârsta de 9 ani. Locuia în cartierul România Muncitoare din Capitală, undeva pe lângă actualul Pod Grant, într-o casă cu şapte camere, împreună cu bunicii, mama şi alte câteva rude.





„Pe 3 februarie a început de dimineaţă să ningă cu fulgi imenşi, fără întrerupere, până a doua zi. Când ne-am trezit, în casă era întuneric. Geamurile de deschideau în afară, la fel şi uşile, cu excepţia uneia dintre ele, cea de la bucătărie. Ne-am dat seama că era zăpadă mare pentru că geamurile erau albe şi am încercat să ieşim, dar nu s-au deschis!”, a povestit Dan Antoniu

Au ajuns la stradă printr-un tunel săpat în zăpadă


Dan Antoniu, cercetător istoric în domeniul aeronautic

Prin dreptul uşii pe care au reuşit să o deschidă, fiindcă se deschidea în interior, au început să-şi facă un tunel de ieşire, oblic, la 45 de grade, săpând prin omăt, până când au ajuns în dreptul străzii.


„Nămeţii au acoperit străzile, gardurile, au înfundat curţile, ba, la unele case au ajuns până la streaşină. Pe străzi abia s-au făcut ici – colo pârtii în formă de tranşee, în care oamenii dispar cu totul sau nu li se mai văd decât vârfurile căciulilor”,

Pericle Marinescu, Jurnal - 5 februarie

Muncitorii, scoşi la deszăpezire
Primele informaţii despre urgia care s-a abătut asupra României au fost transmise de „Scînteia” în numărul din 5 februarie.

„Sute de oameni au lucrat ieri la deszăpezirea liniei tramvaiului 3. Iat-o pe zidăriţa utemistă Bugasin Ioana, o fată sprintenă, vioaie, care lucrează la deszăpezirea liniei. «Doar lucrăm în preajma Spitalului unificat nr. 2 CFR» – ne spune ea. «Sunt aci tovarăşi bolnavi, sunt mame cu copii mici, care nu trebuie să ducă nici o lipsă. Nu vom lăsa lopata din mână până nu vom deszăpezi drumul!»”.
„Muncim până desfăundăm drumul, că de aia am venit. Mai mă reped eu câteodată să văd ce face copilul acasă, dar nu plec până nu terminăm lucrul”

Comana Ghiţă, gospodină


Ziarul "Scînteia" a urmărit opreațiunile de deszăpezire și i-a chemat pe tovarăși în stradă.





Pe schiuri, până la moară

La două zile de la marea ninsoare, pâinea s-a terminat, iar oamenii au căutat soluţii să-şi facă provizii. „Unchiul meu, Vasile Ballo care era campionul României la slalom uriaş, s-a urcat pe schiuri cu rucsace în spate şi s-a dus la fosta moară Herdan”, mai povesteşte Antoniu. Schiorul a făcut câte trei drumuri pe zi pentru a aduce de mâncare familiei sale şi vecinilor.

Nu a fost singurul exemplu în acest sens, ziarul „Scînteia” menţionând că echipe volante de schiori duceau pâinea la centrele de distribuire. În cazul în care bucureştenii nu puteau merge singuri să o cumpere din cauza nămeţilor, cum s-a întâmplat în cartierul Floreasca, schiorii le luau bonurile şi le duceau pâinea direct acasă.



Mezeluri din belşug în timpul „Marelui Viscol”

În plus, militarii au asigurat transportul, cu cai şi sănii, al pâinii, direct de la brutării la fabrici şi uzine.
În ziarul patridului, „Scînteia”, se preciza chiar că magazinele au primit mai multe alimente decât de obicei.

„În afara produselor alimentare ce se distribuie pe cartelă, s-au repartizat magazinelor alimentare cantităţi însemnate de mezeluri, carne congelată, halva, marmeladă, orez, făină”,





„Scînteia”, 6 februarie 1954

Deszăpezire după reguli ca în Armată

Pentru a înlesni treaba, s-au făcut şi reguli clare, transmise tututor prin intermediul ziarelor şi radioului. „În primă urgenţă se curăţă partea carosabilă a străzii, iar pe cele cu tramvaie se va degaja întâi pe partea cu cele două linii de transport şi câte un metru în plus, pe stânga şi pe dreapta”, era una dintre indicaţii.

Oamenii trebuiau să strângă zăpada din interiorul curţilor astfel încât să degajeze zidurile caselor. Zăpada era obligatoriu depozitată doar pe scuaruri şi pe terenurile virane.
„Este interzis a se arunca zăpada în gurile de canal, precum şi a scoate zăpada din curţi, în stradă şi nu se va depozita pe partea carosabilă!”, mai spunea una dintre reguli.




Material realizat cu sprijinul Muzeului Naţional Militar -Ferdinand I Bucureşti



FOTO: FOTOTECA MUZEULUI NAŢIONAL MILITAR


Muncitoriii au săpat zi şi noapte prin zăpadă pentru a face loc tramvaiului să se strecoare printre nămeţi


Şi acesta era doar începutul „Marelui Viscol" care a încremenit Bucureştiul şi întreaga Românie, la propriu, în prima săptămână din februarie 1954. Troienele au ajuns, în zilele care au urmat, chiar şi la 5 metri înălţime în sud-estul ţării.


„Nămeţii au acoperit străzile, gardurile, au înfundat curţile, ba, la unele case au ajuns până la streaşină. Pe străzi abia s-au făcut ici - colo pârtii în formă de tranşee, în care oamenii dispar cu totul sau nu li se mai văd decât vârfurile căciulilor", nota, în 5 februarie, Pericle Marinescu.

Au săpat un tunel până la stradă



Tramvaiele treceau prin tuneluri de zăpadă Foto: ratb.ro

„Zăpada depăşise înălţimea casei, cred că erau vreo 3-4 metri, dar erau şi zone unde omătul era mai mare, peste cinci metri", şi-a mai amintit bucureşteanul. Prin dreptul uşii pe care au reuşit să o deschidă, fiindcă se deschidea în interior, au început să-şi facă un tunel de ieşire, oblic, la 45 de grade, săpând prin omăt, până când au ajuns în dreptul străzii.


Şi-a înmormântat bunicul în zăpadă


Dar cum un necaz nu vine niciodată singur, exact în acea perioadă, bunicul lui a decedat şi trebuia înmormântat. „Trebuia îngropat la Cimitirul Sf. Vineri care era la o distanţă de 500 de metri de casă. Bunicul decedat a fost luat pe braţe, l-au scos în Bulevardul 1 Mai, l-au pus în dricul care a ocolit pe la Gara de Nord, a mers pe Calea Griviţei până la intrarea în cimitir. Groapa în pământ avea un metru şi ceva, iar res­tul erau metri de zăpadă!", a istorisit Dan Antoniu.


Maşini strivite sub şenilele tancurilor


Conştienţi că riscă să moară de foame sau de frig în case, românii s-au mobilizat exemplar în acele zile. Au săpat tunel prin omăt, au cărat zăpada cu căruţele până la Dâmboviţa, până când stratul s-a mai netezit. Abia atunci au fost scoase tancurile Armatei, pentru că prin zăpada nebătătorită riscau să se răstoarne. Unii martori ai Marelui Viscol şi-au amintit chiar că, după topirea nămeţilor, au fost găsite maşini acoperite de troiene şi care fuseseră strivite de şenile.


Deszăpezire după reguli ca în Armată


Pentru a înlesni treaba, s-au făcut şi reguli clare, transmise tututor prin intermediul ziarelor şi radioului. „În primă urgenţă se curăţă partea carosabilă a străzii, iar pe cele cu tramvaie se va degaja întâi pe partea cu cele două linii de transport şi câte un metru în plus, pe stânga şi pe dreapta", era una dintre indicaţii. Oamenii trebuiau să strângă zăpada din interiorul curţilor astfel încât să degajeze zidurile caselor. Zăpada era obligatoriu depozitată doar pe scuaruri şi pe terenurile virane. „Este interzis a se arunca zăpada în gurile de canal, precum şi a scoate zăpada din curţi în stradă şi nu se va depozita pe partea carosabilă!", mai spunea una dintre reguli.


Agitatorii scoteau oamenii în stradă

Soldaţii au muncit fără întrerupere pentru a scoate Bucureştiul de sub nămeţi Foto: Fototeca Muzeului Naţional Militar 


În toate acele zile, mii de militari, înarmaţi cu lopeţi, au lucrat zi şi noapte pentru a elibera străzile. „Pe marile bulevarde, camioanele Armatei adunau zăpada şi o aruncau în Dâmboviţa. Uzina Grozăveşti elimina apă caldă, iar zăpada se topea pentru că altfel exista pericolul să se formeze poduri de gheaţă", ne-a mai povestit Dan Antoniu. Presa militară de la acea vreme chema neobosit bucureştenii la degajarea drumurilor. „La fabrica de textile «7 Noiembrie » s-au format echipe de agitatori care merg pe sectoare şi scot cetăţenii la deszăpezire", scria publicaţia „Apărarea Patriei". 



Ianuarie 1966

Oamenii îşi amintesc şi de viscolul din 4-7 ianuarie 1966, când, în Iaşi, viteza vântului s-a apropiat de 200 km/h, iar temperaturile au scăzut mult sub -20 grade, conform rtv.net.


1984-1985

Şi iarna anului 1948-1985 a fost una extrem de geroasă, rămasă în amintirea oamenilor pentru temperaturile de peste -30 grade.


"Atunci a venit un viscol, în 23-25 decembrie 1984. Zăpadă cam de 40 centimetri. A ţinut-o într-un ger continuu, până pe 25 ianuarie 1985. Apoi, temperaturi pozitive de cam 2-3 grade ziua, cam patru zile. S-a topit jumătate din zăpadă. Apoi, a venit un viscol ca în poveşti. Nici nu puteai merge pe stradă în Bucureşti. A ţinut gerul până pe 18 martie", povesteşte utilizatorul Nastyprimul, pe forumul Softpedia.com.


Şi asistentul universitar de la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea Bucureşti, George Hari Popescu, rememorează, pe blogul personal, cyberculture.ro, iarna lui 1984-1985. "În fiecare dimineaţă, bunicul împingea cu greu uşa, pentru a degaja puţin zăpada, şi începea să dea la lopată pentru a crea un tunel. Era chiar un tunel, zăpada ajungea pînă la acoperiş. Atunci cînd ieşeam prin curte, urcam uneori pe acoperiş fără mare efort, folosind peretele de zăpadă întărită".


Viscole notabile

Viscolul cel mai lung a avut loc în februarie 1954, între 1-4, 7-9, 17-19, 22-24 februarie. Vântul a suflat încontinuu timp de 48 ore în zilele de 3 şi 4 februarie 1954 şi 21-22 noiembrie 1998, conform site-ului Administraţiei Naţionale de Meteorologie. Cele mai mari viteze ale vântului s-au înregistrat în perioada 3-5 februarie 1954- 126 km/h, 130 km/h în 21-22 noiembrie 1988, în Bărăgan şi 200km/h în Iaşi, între 4 şi 7 ianuarie 1966.


Cea mai mare cantitate de zăpadă s-a depus în 3 februarie 1954, la Griviţa: 115,9 l/mp, în 3 februarie 1954. De asemenea, troienele au atins cea mai mare grosime în 1954: 173 cm la Călăraşi, iar în sud-estul şi estul ţării, stratul de zăpadă a măsurat între 2 şi 5 metri.


După viscolul din martie 1973, zeci de mii de hectare agricole au fost inundate din cauza topirii zăpezii.


de FLAVIA DRAGAN, 27 Ianuarie 2012


http://www.romanialibera.ro/timpul-liber/fapt-divers/marile-geruri-ale-romaniei-secolului-xx-251598.html


Myspace Clocks, Video Clocks at WishAFriend.com
A apărut o eroare în acest obiect gadget