NEcuvintele-n CUVINte: vineri, ianuarie 18, 2013

I

Ca să poţi să te fii, stai locului şi sfinţeşte-l, iar în călătorie trimite-ţi numai ochiul.
Vai de cel care se odihneşte la umbra copacului sădit de strămoşul altuia. Lasă-te ars de soare, dacă n-ai moştenit vreo umbră de arbore. Sădeşte-te tu însuţi, dacă nu s-a sădit pentru tine! Fii strămoş, dacă n-ai avut norocul să fii strănepot.

II
Dacă vrei să existe cinste şi curăţenie, fii chiar tu însuţi cinstit şi curat. Abia după aceea vezi şi bucură-te dacă mai există în afara ta cinste şi curăţenie. Abia după aceea întristează-te şi scuipă dacă în afara ta nu există cinste şi curăţenie.
III
Cinstea vieţii mele şi idealul vieţii mele sunt acelea de a fi aşternutul pe care la nesomn să se poată odihni oricând sufletul ţării.Visul vieţii mele este să fiu cina la care stă vorbirea ţării mele când îi este sete de un vin şi de un viu.
IV
Limba română este maica mea. Ea m-a trimis la şcoli şi armată. De câte ori îi scriu, scriu: „Al vostru, care vă doreşte sănătate şi care este sănătos!

GLOSE - Respirări,Nichita Stănescu

Numele de cod al întâlnirii dintre Obama şi Putin

Mulţumesc frumos jurnaliştilor Radu Dobriţoiu, Nicu Popescu şi Septimiu Roman, pentru opţiunea, inspiraţia şi diplomaţia cu care au purces la proiectarea unei emisiuni de radio aparent previzibile, dar, dincolo de clişeele tipice epocii în care trăim, şi cu fulgere cerebrale notabile.

Bogdan Silviu Răducan: Bună seara, bine v-am regăsit la prima emisiune “Euroatlantica” din acest an.

Vă propunem, pentru această ediţie, o trecere în revistă a câtorva dintre cele mai importante evenimente geopolitice şi strategice ale anului abia încheiat, cu impact asupra situaţiei de securitate globală şi implicit asupra ţării noastre în anul 2013.

Septimiu Roman: Pe parcursul emisiunii vom avea în direct, prin telefon, pe deputatul Attila Korodi, membru al Comisiei pentru Afaceri Europene, fost membru în Comisia de apărare şi preşedinte al celei de politică externă din Cameră în legislatura trecută; analistul politico-militar Şerban Cioculescu, lector la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti şi corespondentul Radio România la Moscova, Alexandr Beleavski.

Bogdan Silviu Răducan: Alături de noi, în studioul RRA se află şi colonelul în rezervă Ion Petrescu, doctor în ştiinţe militare şi editorialist la “Ziua veche”. Bună seara şi La mulţi ani!, domnule colonel.

Ion Petrescu: Bună seara şi fie ca tot ceea ce aţi anunţat să fie comparabil cu primi fulgi de nea de care ne-am bucurat recent.

Bogdan Silviu Răducan: Adică să fie un an bun, nu-i aşa? Noi vroiam să vă întrebăm, pentru început, care sunt, în opinia dvs, cele mai importante evenimente geopolitice şi geostrategice ale anului 2012, cel pe care tocmai l-am încheiat?

Ion Petrescu: Ca o părere personală, realegerea preşedintelui Obama pentru un al doilea mandat la Casa Albă este un semnal de stabilitate în următorii 4 ani pe plan mondial, iar printr-o translaţie din 2012 în 2013, evenimentul anului în curs este întâlnirea programată dintre preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, şi preşedintele SUA, Barack Obama, a cărui impact major va fi şi pentru conflictele din zonele îngheţate – aici având în vedere, din punctul meu de vedere, în mod specific Transnistria.

Bogdan Silviu Răducan: Dintre evenimentele anului 2012, cred că nu se poate să nu facem referire şi la situaţia din Siria, la situaţia din Iran, la aşa-numita înarmare iraniană…

Ion Petrescu: Corect. În acelaşi timp trebuie să fim realişti, dincolo de propaganda puternică a factorilor implicaţi – şi vă dau un ultim exemplu, chiar în această seară televiziunea iraniană a transmis un reportaj interesant, care a fost pretextul unei emisiuni de 30 de minute, nu de o oră, vizavi de faptul că actuala criză economică, care afectează şi SUA, va duce la prăbuşirea dolarului american în anul 2013. Deci este clar că asistăm la un război psihologic, în care fiecare vine cu propriile sale arme, nu numai în ceea ce priveşte Iranul, ci şi în ceea ce priveşte Siria. Să ne amintim de o declaraţie a unui înalt emisar mandatat de către ONU să caute o soluţie adecvată în Siria, care spunea că alternativa la tratative, oricât de grele ar fi, ar fi infernul. Cred însă că în toate capitalele puterilor actuale, inclusiv a superputerii SUA, se doreşte, din punct de vedere politic, o modalitate de dialog amiabilă. De aceea am mari speranţe legate de întâlnirea celor doi preşedinţi, american şi rus, care, aşa cum am şi scris în “Ziua veche”, nu se va face cu panopliile proprii de armament în spatele fiecărui şef de stat, ci, dimpotrivă, cu găsirea unor soluţii care să permită Federaţiei Ruse accesul la tehnologia americană, fapt ce va permite actualei administraţii de la Kremlin să aducă, pe termen lung, îmbunătăţiri nivelului de trai al cetăţenilor care îşi doresc, şi în Rusia, ca şi în America, să aibă un loc de muncă, un venit sigur şi un mai bine pentru proprii copii.

Bogdan Silviu Răducan: Se pare că nu va fi bine nici pentru SUA. Anul următor, spuneaţi chiar dvs, se anunţă greu, dolarul va pica.

Ion Petrescu: Anul acesta, 2013.

Bogdan Silviu Răducan: Anul acesta, 2013, aşa este. Atunci ruşii ce vor oferi Statelor Unite?

Ion Petrescu: În primul rând eu cred că există la nivelul diplomaţiei ruse, în momentul de faţă, o necunoscută, cel puţin clamată public, a ceea ce poate Barack Obama în raport de problemele sensibile pe care le are Federaţia Rusă – în relaţia cu UE şi cu SUA, ca un contraschimb.

Şi aici am să mă refer concret la Transnistria. Foarte succint, în sensul că există în zonele informate ale UE aşteptarea ca partea rusă să accepte o înlocuire treptată, etapizată, motivată de o anumită manieră de către partea americană, deci înlocuirea soldaţilor ruşi, aproximativ 1800 de oameni dislocaţi în teritoriul autonumit republică – aparte de actuala Republică Moldova – cu ceea ce ştim foarte bine că s-a întâmplat în arealuri din spaţiul ex-iugoslav, adică cu poliţie din state europene, care să fie mai presus de orice bănuială că ar face parti-priuri.

Din acest punct de vedere este clar că se joacă o carte mare şi una de ultimă oră, chiar de astăzi, este că Evgheni Şevciuc a lansat un semnal care nu este de capul lui, este o propunere făcută publică prin care nu neagă dreptul celor care trăiesc între Prut şi Nistru de a avea alte opţiuni de viitor, dar face propunerea ca Tiraspolul împreună cu administraţia comunistă a municipiului Bălţi – unde am rude – şi cu administraţia celebrului teritoriu Găgăuzia să creeze, dacă vreţi, acel triunghi al Bermudelor, în care să se scufunde actuala administraţie a Republicii Moldova.

Este doar, dacă vreţi, o modalitate verbală a Moscovei de a presa administraţia americană, căreia vrea să-i transmită, înainte de întâlnirea amintită, cam cu ce propuneri s-ar duce preşedintele Obama acolo. După cum ştiţi, stilul preşedintelui american este de a-şi pregăti extrem de bine vizitele şi recenta numire în funcţia de şef al Departamentului de Stat a unui om care a avut relaţia îndulcirii dialogului dintre administraţia americană şi administraţia pakistaneză ne arată că se doreşte un an paşnic, că se vor face concesii reciproce, se va merge chiar şi pe o sensibilizare a părţii occidentale faţă de orgoliul firesc al unui stat care a fost egalul Americii şi nu mai este decât o putere regională.

Cred că de această întâlnire vor depinde multe lucruri în bine şi pentru relaţia dintre Rusia şi UE şi pentru o modalitate de a fluidiza ceea ce în mod firesc doresc cetăţenii ruşi, nu numai preşedintele Putin. Această posibilitate ca europenii din răsărit să viziteze europenii din Occident şi să nu fie priviţi ca cetăţeni de rangul II.

Cred că această dinamizare a fluxului de cetăţeni din Estul Europei spre Occident va duce şi la o grăbire a schimbării în bine a mentalităţii actuale a unei pături, a unei părţi din electoratul rus care va înţelege că o societate competitivă este cea care oferă şansa celui care, într-o societate autoritară, nu primeşte loc de muncă decât prin intermediul administraţiei aflată la putere.

Sunt mutaţii interesante, care ne privesc şi pe noi şi eu aş da o apreciere, aş zice eu, benefică faptului că la ora actuală cel puţin în momentul de faţă, la nivelul administraţiei prezidenţiale din România şi a şefului executivului român se merge pe un dialog de tip occidental, care dă un semnal exterior ferm că suntem o ţară, la graniţa NATO, dar lucidă în momentul de faţă şi care vrea să stabilizeze zona învecinată.

Septimiu Roman: Domnule colonel, 2012, un an complicat, spun analiştii, aţi spus-o şi dumneavoastră, un an în care criza din Siria şi dosarul nuclear iranian au fost în prim plan. În ecuaţie se adaugă, bineînţeles, Israelul. Unul dintre principalele evenimente ale anului care s-a încheiat de curând, l-a constituit admiterea Palestinei cu statut de observator la ONU, în pofida opoziţiei Israelului şi a SUA. Cum vedeţi continuarea procesului de pace în aceste condiţii?

Ion Petrescu: Am purtat o discuţie cu ambasadorul Palestinei la Bucureşti şi urmează să îmi acorde un interviu în exclusivitate. Întâmplarea a făcut să ne întâlnim la două evenimente diplomatice succesive şi trebuie să fac o confesiune de ordin uman, era extrem de bucuros pentru această realizare şi i-am spus că am văzut la una dintre televiziunile care emit din Israel afirmaţia unui cercetător ştiinţific, care spunea că ei, la nivelul cetăţenilor lucizi din Israel nu au nimic împotrivă să existe o coexistenţă negociată între actualul stat israelian şi statul palestinian punând o condiţie sine-qua-non, fără armată pentru Palestina! Ei bine, ambasadorul Palestinei la Bucureşti mi-a zis că asta vor şi ei.

Bogdan Silviu Raducan: Deci se pare că lucrurile vor evolua în bine! Cel puţin la nivelul declaraţiilor!

Ion Petrescu: Călcâiul lui Pepelea pentru Palestina este zona Gaza – stăpânită de către o altă organizaţie. Aici, Gaza este pentru Palestina ce este Transnistria pentru Republica Moldova, dar şi acolo este loc de negociere pentru că într-un interviu acordat CNN-ului, liderul părţii respective recunoştea că atunci când vor fi trataţi cu respect vor şti să răspundă în mod similar.

Bogdan Silviu Răducan: Asculaţi ‘Euroatlantica’, invitatul nostru de astăzi este colonelul în rezervă Ion Petrescu, doctor în ştiinţe militare şi editorialist la ‘ Ziua veche’. Domnule colonel, situaţia din Orientul Mijlociu este cu atât mai gravă, cu cât Iranul este suspectat că nu renunţă la programul său de înarmare nucleară. Credeţi că, în 2013, presiunile internaţionale vor avea succes?

Ion Petrescu: Interesantă întrebarea dumneavoastră şi vă mulţumesc pentru ea, pentru că vine pe un mare trend de interes occidental.

Şi prima întreabare care se pune în această zonă este, care va fi reacţia Americii?

Se pare că răspunsul l-a dat preşedintele Barack Obama, care a semnat actul prin care se autorizează bugetul forţelor armate americane pe 2013, care este echivalat la suma de peste 660 miliarde de dolari. Din această perspectivă este clar că America vizează o forţă disuasivă de descurajare în relaţiile cu Iranul, dar, dacă nu va fi provocată, va face două lucruri: va menţine sub control capacitatea emotivă de reacţie a Executivului israelian; şi, doi – chiar dacă va desfăşura forţe suplimentare navale în Golful Persic, nu va escalada conflictul, pentru că interesul proclamatt de Barack Obama este ca America să nu fie percepută în zonă ca un agresor.

Totuşi, să ne uităm un pic la ce se întâmplă în Peninsula Arabă, unde, recent, ştiţi foarte bine, că ţările din golf, cele care se află pe malul drept al golfului, au decis să facă o armată comună, un semnal foarte interesant; să nu uităm de capacitatea Arabiei Saudite, de a avea piloţi antrenaţi pentru cele 44 de avioane americane cumpărate, este vorba de avioane militare de luptă; şi să nu uităm de adversitatea tradiţională între conducerea de la Riad şi cea de la Teheran. Cred însă că dialogul va prevala, un dialog foarte greu, şi vom vedea ce se întâmplă în Iran după alegerile prezidenţiale.

Bogdan Silviu Răducan: Şi mai ales ce se întâmplă între Iran şi Israel. V-aţi referit foarte mult la Statele Unite, sigur, americanii sunt un pion foarte important şi, totuşi, Israelul, în ceea ce priveşte situaţia aceasta, în care Iranul are un program de înarmare nucleară, cum credeţi că va reacţiona în 2013? Ne-au anunţat prin presă, sau, în fine, apăreau regulat în presă semnale că va ataca Israelul, iminent, Iranul?

Ion Petrescu: Aşa cum vă cunosc eu, sunteţi un militar cu experienţă americană, un jurnalist echilibrat, capabil să dea la o parte aparenţele de esenţe.

Din acest punct de vedere, trebuie să înţelegem modalitatea de acţiune disuasivă prin posturi de televiziune, de radio, presă scrisă şi electronică, monitorizată atent la Teheran, deci o modalitate israeliană de a ţine sub tensiune conducerea statului iranian. Acesta este un aspect.

Dar celălalt aspect este că nu vor face nicio mişcare fără informarea Casei Albe, fără avizul militar al Pentagonului, pentru că aici nu mai este vorba de relaţia dintre Israel şi Iran, este vorba de stabilitatea unei zone în care agresorul este cel care va avea de plătit.

Am mai spus în cadrul emisiunii şi reamintesc pentru ascultători, este bine să se ştie, Israelul are un as în mânecă pe care nu trebuie să-l piardă: în momentul în care va fi atacat, o ţară europeană extrem de puternică – Germania – este obligată printr-un tratat oficial să acorde asistenţă militară statului israelian atacat.

Cine ar renunţa la un asmenea alibi? Şi aici nu este vorba de o lectură într-un ziar, ci este voba de o discuţie pe care am avut-o cu ataşatul militar german, cel care a fost în urmă cu câţiva ani, dar şi cel actual, care a confirmat interesul specific al Germaniei, care se simte moral obligată să apere pe cetăţenii evrei actuali de eventuale noi abuzuri…

Septimiu Roman: Revenim la conflictul din Siria, unul extrem de violent, numărul victimelor depăşind, numai în ultimul an, 40 de mii. Domnule colonel, vom avea, în 2013, o intervenţie armată străină în Siria? Cu ce consecinţe, dacă da?

Ion Petrescu: Aş vrea să îmi îngăduiţi să facem o recapitulare.

Septimiu Roman: Vă rog.

Ion Petrescu: De partea actualei conduceri a regimului sirian se află în mod evident – prin voturile şi vetoul exprimat în Consiliul de Securitate – China şi Rusia.

China este o putere economică, pe locul doi în momentul de faţă, în viitor pe locul întâi, dar ştie că în următorii 20 de ani nu va fi egala militară a Statelor Unite, n-are forţă expediţionară, are un singur portavion şi militarii chinezi au fost trimişi numai în zonele de convergenţă dintre diferitele părţi militare din Liban, sub forma reprezentării ONU – prin Căştile Albastre.

Deci, China, nu îşi pune problema să ajute regimul sirian, mai ales că, la ora actuală, prin noul conducător al Partidului Comunist Chinez, care, în viitor, va fi şi şeful statului, actualemente este vicepreşedintele Republicii Chineze, mă refer la Xi Jinping, un om care este născut după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, un om care a vizitat America, un om care doreşte să aibă un alt tip de dialog cu oamenii simpli din popor, China nu se va implica militar în această zonă. Rusia, da.

După cum ştiţi, acum desfăşoară exerciţii navale în Marea Neagră, are vase militare în largul coastelor siriene, deci evită să rămână aceste vase în baza militară de la Tartus, dar eu cred că acestea sunt acolo doar până când şeful diplomaţiei ruse va anunţa înţelegerea care este clar că se negociază din greu la ora actuală.

Şi negociatorii sunt doar doi: Rusia şi SUA.

Practic, se caută în momentul de faţă o ieşire adecvată, din punctul de vedere al Moscovei, pentru preşedintele sirian, pentru că, în rest, avem experienţa Libiei, lucrurile se vor derula de la sine. Ceea ce interesează comunitatea actuală, inclusiv Franţa, care are puternice, dacă vreţi, capete de pod în zonă, este o tranziţie cât de cât sub control, pentru că, pe de o parte, armata siriană nu a primit nicio ofertă care să o facă să treacă mâine de partea opoziţiei; opoziţia nu are forţa şi credibilitatea necesare ca să cheme de partea ei o populaţie care până acum este fidelizată şi prin postul de televiziune oficial şi prin alte modalităţi, pe care le ştim dinainte de ‘89, faţă de conducătorul actual.

Discutam cu o studentă de naţionalitate siriană la o activitate recentă, şi îmi spunea că noi, în România, suntem dezinformaţi, că situaţia acolo este alta. Şi i-am mulţumit frumos şi i-am spus că este exact ceea ce văd la postul de televiziune sirian.

Dar trebuie să avem înţelegere, pentru că aici este o chestiune în primul rând de schimbare a unei percepţii, a unui regim. Şi asta nu vine peste noapte, nu vine la ordin şi nicidecum printr-o intervenţie militară.

Iar preşedintele Obama nu vrea intervenţie militară, adică trupe americane, cu bocancii pe pământ sirian.

Septimiu Roman: La telefon îl avem acum pe deputatul Attila Korodi, membru al Comisiei pentru Afaceri Europene, fost membru în Comisia de apărare şi preşedinte al celei de politică externă din Cameră în legislatura trecută. Bună seara şi La mulţi ani!, domnule deputat.

Attila Korodi: Buna seara şi La mulţi ani! şi dvs şi ascultătorilor.

Septimiu Roman: Domnule Korodi, discuţia noastră de astăzi, cu privire la principalele evenimente geopolitice ale anului trecut se află la momentul Siria. Dimensiunea tragică a conflictului sirian o constituie, evident, criza umanitară. În opinia dvs, s-a făcut destul în planul politicii externe internaţionale pentru rezolvarea ei?

Attila Korodi: Eu cred că a prevalat mai mult un interes geostrategic al unor forţe care poate fi caracterizat printr-o activitate sau cel puţin printr-o presiune permanentă în această regiune – vorbim de SUA şi de Rusia, dar şi de China, chiar dacă chiar intervenţia anterioară o definea ca o ţară inactivă din punct de vedere militar.

Nu trebuie să uităm că, până la urmă, Orientul Mijlociu şi Africa de Nord este legată de Asia şi prin Siria şi din cauza aceasta conflictul, după părerea mea, ca un observator, prea mult a fost lăsat în voia sorţii şi prea mult şi prea încet au început negocierile marilor puteri ca să găseascăo soluţie.

Eu ştiu că soluţia pentru Siria este mult mai complicată în comparaţie cu nordul Africii, cu Libia sau cu Egiptul, unde, totuşi, a fost o perioadă complicată acum aproape un an de zile, dar, din punctul meu de vedere, s-a făcut într-un fel prea puţin pentru că au prevalat alte interese, şi participarea Rusiei şi printr-o prezenţă militară semnificativă în zonă a îngreunat toate negocierile şi nu a mai fost o discuţie de securizare a zonei din punct de vedere al cetăţenilor sirieni, a populaţiei, ci a fost mai degrabă vorba despre un dialog al marilor puteri, cum să reîmpartă zona respectivă sau cum să îşi asigure influenţa în zona respectivă. Şi în Siria trebuie totuşi să ne gândim şi prin ecuaţia Iran, pentru că cele două lucruri nu pot fi dezlipite unul de celălalt.

Bogdan Silviu Răducan: În Siria au fost şi mai sunt încă cetăţeni români. A fost discutată problema anul trecut în comisiile din care aţi făcut parte, două comisii foarte importante, cea de apărare şi cea de politică externă, aţi şi condus-o pe cea de politică externă.

Attila Korodi: În comisia de politică externă a fost discutată de câteva ori.

Ceea ce totuşi constatat, eu cred că România anul trecut a avut mult de suferit prin cele trei guverne şi printr-o fluctuaţie continuă la conducerea Ministerului Afacerilor de Externe, pentru că, într-un fel, acţiunea MAE s-a stabilizat în a doua parte a anului, indiferent dacă eu o cataloghez pozitiv sau negativ; dar ideea de lipsă a unei constante la nivelul MAE cred că a îngreunat tot acest dialog şi acţiune, dar, totuşi, în momentul în care noi am interpelat miniştrii responsabili, ne-au asigurat că chiar dacă /…/ o populaţie şi cetăţenii români, nu de nivelul /…/ în Libia, ci vorbim de mii şi mii de oameni, poate să fie ajutată orice solicitare în condiţiile care le oferă Siria Dar eu văd /../ şi am vrut să precizez, eu cred că 2012 pentru România, şi din punct de vedere al politicii externe, a politicii de apărare, a avut de suferit din cauza acestor fluctuaţii la nivel guvernamentale.

Ion Petrescu: Aş vrea aici să intervin. Sunt colonelul Petrescu, şi vreau să nuanţez un pic ceea ce aţi spus dvs. Referitor la China, da, China controlează Africa din punct de vedere economic; da, a făcut o declaraţie în care a spus clar că nu susţine o soluţie externă în afara celei pe care poporul sirian o va dori, dar, repet, nu a avut, nu are şi nu are în vedere vreo intervenţie militară, sub orice formă ar fi ea, acolo.

Attila Korodi: Corect. China joacă, şi am avut, din fericire, pot să spun, în activitatea mea profesională momente în care am putut să înţeleg cum acţionează China. China, tocmai prin prisma puterii economice,are alte instruente decât Rusia, în a nfluenţa decizii la nivel internaţional.

Ion Petrescu: Referitor la Rusia, aş vrea să fac o precizare, doar ca să vă completez: deplasarea navelor militare ruse acolo a avut un alt scop, să sensibilizeze partea americană că soluţia finală, oricare ar fi ea, trebuie să aibă în vedere păstrarea integrităţii teritoriale a Siriei.

La nivelul multor diplomaţi arabi actuali din capitala României, a existat îngrijorarea că se doreşte o împărţire a Siriei: partea rebelilor şi partea celor care sunt de partea actualului preşedinte. Din acest punct de vedere, Rusia a ajuns la punctul pe care şi l-a dorit, ca SUA să accepte o soluţie în interiorul graniţelor actuale siriene.

Attila Korodi: Oricum, pentru Siria – şi aş dori să fac încă o completare -, am vorbit de 2012, eu cred că în momentul în care în Siria va dispărea actuala administraţie, dictatura actuală, va fi o situaţie foarte complicată şi demonstrează până la urmă toate evoluţiile din Afica de Nord,din ‘primăvara arabă’, pentru că, chiar dacă există o experienţă la nivelul Uniunii Europene, a SUA /…/ şi a Rusiei, dar până la urmă s-a demonstrat că “Primăvara arabă’ nu a adus neapărat o stabilitate societăţii. Şi ţările care au fost descrise printr-o administraţie puternică au mers către o descompunere – Libia, la ora actuală, are probleme majore, şi cred că ne com confrunta, foarte aproape de România, de o zonă conflictuală, în care chiar dacă marile puteri garantează integralitatea graniţelor, dar înăuntru se vor desfăşura lucruri care nu pot fi controlate 100%. Şi, firesc că ne vom confrunta, foarte aproape de România, de o zonă conflictuală, în care chiar dacă marile puteri garantează integralitatea graniţelor, dar înăuntru se vor desfăşura lucruri care nu pot fi controlate 100%.

Septimiu Roman: Domnule ministru, cum va arăta lumea, în 2013, din punctul de vedere al situaţiei de securitate şi ce rol va juca România, pe acest eşichier?

Attila Korodi: Eu cred că pentru noi va fi foarte important ca să putem să continuăm acordul cu Statele Unite, parteneriatul strategic şi, până la urmă, începerea, realmente, a construcţiei scutului anti-rachetă, dar mai avem o responsabilitate, aceea ca să fie, permanent, discuţii şi dialog, la nivelul NATO, de a crea un scut care este şi /…/ dar fără să se întârzie acest program, să existe un scut anti-rachetă al NATO care să integreze, până la urmă, mai multe interese, pentru că Europa Centrală, într-o anumită parte a ei, se simte afectată de decizia Americii de a muta, până la urmă, în România, scutul anti-rachetă, şi fireşte, până la urmă, în dialogul UE – NATO- Rusia, va conta foarte mult perseverenţa NATO şi a ţărilor membre ale UE, pentru că altfel ne vom afla în situaţii câteodată dificile, din punct de vedere diplomatic, dacă noi vom fi numai noi înşine şi Statele Unite, alături de noi, într-un dialog care a fost, oarecum, prezentat şi în emisiunea dumneavoastră, legat de Republica Moldova.

Eu cred, într-un fel, diplomaţia românească trebuie să fie perseverentă în a aduce, în faţa Europei şi a NATO, interesele noastre naţionale şi problematica cu care ne lovim. Pe de altă parte, trebuie să ne pregătim pentru situaţia care poate să degenereze, într-o oarecare măsură, într-un haos, în Siria.

Este foarte aproape de noi, avem un parteneriat strategic cu Turcia.

Turcia sigur va fi afectată de acest lucru. Pentru noi, cred că va fi un examen destul de important, cum putem gestiona, atât din punct de vedere /…/ şi din punct de vedere al asistenţei şi a asigurării, într-un fel, a siguranţei României, pentru că o Siria dezechilibrată, care va trece de /…/ într-o ţară dezorganizată, poate să creeze focare de terorism care, pentru noi ar fi, imediat, cu efect negativ.

Septimiu Roman: Domnule colonel Petrescu, vroiaţi să adăugaţi ceva?

Ion Petrescu: Da, ca unul care am fost în armata turcă şi care ştiu cum se desfăşoară acolo lucrurile, iar dumneavoastră aţi observat că, deşi au deplasat trupe importante la graniţa cu Siria, n-au acţionat.

Turcia, spre deosebire de Israel, va fi mult mai rapidă în informarea Pentagonului, vizavi de intenţiile sale. Şi faptul că în Iordania sunt trupe americane, care n-au mai plecat de acolo, arată că de fapt comandamentul zonei este în Iordania, este un comandament american care controlează tot ceea ce este în jurul Siriei, stat, la ora actuală, practic, înconjurat de oameni politici şi trupe care vor o schimbare.

Eu n-aş vedea Siria ca un vacuum politic viitor, ci ca o modalitate prin care cele trei ţări interesate, le iau în ordinea populaţiei – China, SUA şi Rusia – stau la masa tratativelor şi vor găsi o placă turnantă pentru înţelegere.

Şi noua conducere a Chinei, şi al treilea mandat al preşedintelui Putin, şi al doilea mandat al preşedintelui Obama, are nevoie de o convergenţă, de o complementaritate care, dincolo de declaraţiile, uneori alarmiste pentru opinia publică, făcute la anumite nivele, atunci când rămân în trei, în doi, vor găsi soluţiile adecvate.

Septimiu Roman: Mulţumim. Mulţumim, domnule colonel Petrescu. Dumneavoastră mai rămâneţi cu noi. Trebuie să mulţumim, însă, domnului deputat Attila Korodi, membru al Comisiei pentru afaceri europene şi fost membru în Comisia de apărare şi preşedinte al celei de politică externă din Cameră, în legislatura trecută. Îl avem, acum, la telefon, pe analistul politico-militar Şerban Cioculescu, lector la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti. Bună seara şi La mulţi ani!

Serban Cioculescu: Bună seara şi La mulţi ani! atât dumneavoastră, cât şi tuturor ascultătorilor şi invitaţilor. …/: Dosarul Orientului Mijlociu se apreciază că va rămâne unul dintre punctele fierbinţi ale agendei internaţionale din 2013. Aţi văzut câte discuţii a stârnit doar ce am încercat noi să facem aici în studio?

Bogdan Silviu Răducan: Cum vedeţi însă dumnevoastră evoluţia evenimentelor din zonă?

Şerban Cioculescu: Într-adevăr, este probabil zona cea mai volatilă şi cea mai imprevizibilă.

Acolo situaţia nu este de azi, de ieri, una, cum să zic eu, periculoasă şi instabilă, este o situaţie care să spunem aşa, după sfârşitul Războiului Rece a evoluat pe aceste coordonate de instabilitate, pe de o parte, aşa cum se ştie, există acolo un amestec destul de periculos, de fundamentalism islamic, de regimuri autoritare, existenţa armelor de distrugere în masă, extremismul religios, de asemenea explozia demografică pentru că este din zonele cele mai atinse de acest fenomen al exploziei demografice.

În acelaşi timp, din cauza bogăţiei în petrol şi în gaze naturale este şi o zonă aflată permanent în interesul polilor de putere externi şi acest lucru practic îngreunează destul de mult ajungerea la soluţii care să convină populaţiei locale şi guvernelor locale şi aici o să menţionez anii 2011-2012 pentru acest fenomen binecunoscut al Primăverii Arabe, nu?

Care, iată, a adus un suflu proaspăt, într-un fel a creat premisele pentru democratizarea regiunii şi pentru eliminarea unor regimuri autoritare, despotice, a unor regimuri monarhice sau prezidenţiale de tip despotic, dar, pe de altă parte, după cum se ştie, a avut tendinţa să aducă la putere mai ales grupări islamiste, chiar dacă uneori sunt moderate, astfel încât mulţi s-au întrebat dacă cumva această Primăvară Arabă nu este de fapt o Primăvară Islamistă până la urmă, nu?

Dacă până la urmă şi-a atins scopul pentru care a fost pornită.

Septimiu Roman: Domnule profesor, anul trecut, mergem mai departe cu problemele anului trecut, cu impact asupra celui început zilele trecute, anul trecut, în 20 şi 21 mai la Chicago, în SUA, s-a desfăşurat cel de-al 25-lea summit al NATO. Deciziile luate vizează în principal politicile şi principiile fundamentale, care vor guverna evoluţia Alianţei până în anul 2020 şi chiar după, dar au impact şi asupra felului cum va arăta lumea în viitor. Domnule profesor, vă propun să reamintiţi dumneavoastră principalele puncte de declaraţii finale de la Chicago.

Şerban Cioculescu: Vă mulţumesc pentru această oportunitate.

Deci, la Chicago practic s-a verificat, să zic aşa, felul în care statele membre erau dispuse să aplice principiile adoptate cu ocazia conceptului strategic din anul 2010 de la Lisabona, documentul fundamental pe baza căruia NATO funcţionează.

Se ştie că acel concept strategic a fost mult întârziat pentru că precedentul fusese datat din 1999, iată, au trecut peste 10 ani pânâ când NATO a putut să adopte un nou concept strategic, iar elementele principale să le iau aşa în ordinea, să zic aşa, în ordinea dată de către decidenţii NATO şi în ordinea în care s-au găsit pe agendă, ar fi în primul rând, rezolvarea situaţiei din Afganistan pe fondul retragerii treptate a forţelor NATO.

Se ştie că în anul 2014, practic, statul afgan trebuie să-şi gestioneze singur securitatea. Vor rămâne acolo doar instructori ai forţelor NATO într-un număr variabil de la câteva sute la câteva mii. NATO trebuie să predea, să zic aşa, autorităţilor afgane un stat funcţional şi să pregătească până atunci complet forţele afgane armate, forţele de securitate, forţele de poliţie pentru a gestiona o situaţie care, iată, nu pare, din păcate, a fi una prea fericită.

După aceea, o altă mare problemă pe agendă ar fi problema parteneriatelor şi a extinderii. Aşa cum se ştie, la Chicago nu au fost lansate invitaţii de extindere, în schimb, s-au reconfirmat parteneriatele.

O parte din puterea NATO, o parte din valoarea NATO, este dată şi de importanţa partenerilor strategici pe care îi are. Şi aici o să îi menţionez bineînţeles încep cu UE, parteneriatul prin excelenţă, pentru că nu uitaţi că cei mai mulţi membri sunt comuni, ai NATO şi ai UE, după aceea, parteneriatul cu Rusia, o să vedem o relaţie dificilă.

Dar, bineînţeles, şi parteneriatul cu Japonia, Australia, Noua Zeelandă, cu ţări din Africa de Nord, toate acestea constituind repere importante pe agenda NATO.

Pe urmă, menţionez elementul numit smart defence (apărarea inteligentă), s-a evidenţiat faptul că ţările NATO trebuie să, practic, să pună în comun “puling and sharing” (să pună în comun), să exploateze în comun sisteme militare pentru a reduce costurile şi pentru a evita duplicările.

Decidenţii NATO încurajează ţările membre să achiziţioneze şi să asigure mentenanţa, să folosească în comun sisteme şi echipamente miltiare cât mai performante.

Bogdan Silviu Răducan: Domnul colonel dorea să intervină, o să vă întrerup puţin.

Şerban Cioculescu: Da, sigur.

Ioan Petrescu: La summitul din Statele Unite, dorind doar să completez ceea ce corect aţi spus dumneavoastră, s-a ratat un singur lucru: intenţia preşedintelui Barack Obama de a-l avea oaspete pe Vladimir Putin, nu doar pentru convorbiri bilaterale, ci ca să aibă oportunitatea, aşa cum s-a întâmplat la summitul NATO de la Lisabona, din Portugalia, când a participat Dmitri Medvedev, să se ajungă la o serie de înţelegeri, fie ele iniţial şi verbale, în relaţia dintre Alianţa Nord-Atlantică, cea mai puternică în punct de vedere politico-militar, pe pământ, şi Rusia.

Aş avea o opinie uşor diferită faţă de dumneavoastră: eu nu cred că se va ajunge la o confruntare decât la nivelul unor declaraţii de atenţionare reciprocă dintre SUA şi Rusia, NATO şi Rusia.

Încă o dată: Rusia are nevoie de tehnologie americană.

Declaraţiile dure ale lui Putin sunt pentru opinia publică internă şi pentru o parte din Europa, această Europă care uită că, da, America a rămas cu două brigăzi, una în Germania şi una în Italia, dar, de partea ailaltă, Putin de-abia acuma, în discursul pe care l-a rostit în faţa ofiţerilor şi generalilor numiţi în funcţie în acest an, 2013, vorbea tot de două brigăzi, care n-au însă experienţa de luptă pe care o au americanii, în trei teatre de operaţii – spaţiul ex-iugoslav, irakian şi afgan.

Aş fi mai optimist şi fiind de acord cu tot ce spuneţi dumneavoastră, aş vrea, totuşi, să dăm un semnal, că până şi superputerea lumii, dar şi puterile regionale, precum Rusia, au nevoie, dincolo de declaraţii, de stabilitate.

Bogdan Silviu Răducan: Domnule Cioculescu, înainte de a ne răspunde la aceste întrebări şi de a vorbi despre relaţia cu Rusia, o să vă întorc eu puţin la ceea ce aţi afirmat mai devreme, în declaraţia finală a summitului de la Chicago spuneaţi şi s-ar reafirma, evident, că la finele anului 2014, o dată cu retragerea forţelor Alianţei din Afganistan, misiunea combatantă a forţelor NATO se va încheia. După 2014, forţele NATO vor efectua doar misiuni necombatante. Ce a determinat Alianţa să ia această decizie?

Şerban Cioculescu: Păi, in primul rând, s-a văzut tot mai clar că ţările membre doresc să-şi reducă nivelul de participare, atât din cauza faptului că, să zic aşa, operaţiunea militară nu mai era foarte populară în multe ţări membre şi nu uitaţi că ţările NATO sunt toate democraţii, deci liderii trebuie să ţină cont, dacă nu vor să piardă alegerile, de voinţa populaţiei.

Care populaţie, din păcate, trebuie să o spun, nu înţelege întotdeauna imperativele strategice, planurile strategice ale propriilor ţări. Nu vreau să par foarte elitist, dar, de multe ori, populaţiile văd practic, ceea ce li se întâmplă zi de zi: doresc să aibă mai multă prosperitate economică, mai multă siguranţă, nu înţeleg întotdeauna de ce ţara lor trebuie să participe cu trupe, de ce trebuie să le moară tineri soldaţi, uneori nici decidenţii nu ştiu să explice foarte bine şi să pună acţiunea într-o lumină mai favorabilă.

În al doilea rând, cum să zic eu, această misiune risca să devină o mlaştină, adică, totuşi, nu poţi să ai o desfăşurare de forţe de o asemenea talie – ISAF-ul a avut şi peste 100 mii de militari – nu poţi să ai o asemenea desfăşurare fără să indici un calendar, pentru că, altfel, devine, efectiv, o misiune de ocupare a acelui stat, devine o misiune de, cum să zic eu, de colonizare – nu? – cu o metaforă, bineînţeles; şi, din acest motiv, s-a impus un calendar al retragerii, statul afgan trebuie pregătit să-şi asume să-şi gestioneze securitatea.

Acuma, nu ştim ce se va întâmpla foarte exact acolo, pentru că, trebuie să fim sinceri, acest preşedinte, Hamid Karzai, nu este un model, din păcate, nu este un preşedinte care să apere dreturile omului, nu este un democrat, a fost criticat pentru falsificarea alegerilor, el este, ca să zic aşa, o alternativă cât de cât acceptabilă, pentru că în locul lui cine ar putea veni?

Doamne fereşte, o coaliţie formată din talibani şi din alte forţe extremiste locale, sau din seniori ai războiului. El este, ca să zic aşa, opţiunea cât de cât mai acceptabilă pentru occidentali.

Septimiu Roman: Dar, dacă, se dovedeşte că încheierea misiunii combatante nu este acum soluţia aşteptată la problema afgană, ce se va întâmpla, domnule colonel Petrescu, se vor întoarce trupele NATO, în 2015, în Afganistan?

Ion Petrescu: Vroiam să-i spun distinsului domn profesor, că tot ce a spus este corect, dar sunt câteva elemente la care merită să fie atenţi ascultătorii: în primul rând, una este sintagma ‘trupele NATO’ şi alta este ‘trupele americane’.

Din acest punct de vedere, preşedintele Barack Obama a anunţat clar că, după retragerea trupelor NATO, un continget semnificativ american va rămâne acolo cu două misiuni clare: instruirea trupelor de securitate afgane şi sprijinirea lor, în cazul în care acestea cer ajutorul, în faţa confruntării cu un număr semnificativ de insurgenţi.

În al doilea rând: Rusia, China şi Pakistanul sunt ţări interesate, din motive diferite, ca America să exercite, în continuare, o supervizare a regimului de la Kabul, indiferent cine ar fi preşedinte, şi are dreptate domnul profesor, actualul prezident nu este cea mai bună soluţie, dar există, şi are o relaţie foarte bună cu adevăraţii conducători ai Afganistanului, care sunt şefii provinciilor şi care sunt stat în stat.

Rusia are experienţa tristă a înfrângerii umilitoare a armatei sovietice în Afganistan, şi preferă să se limiteze la facilitarea unor ajutoare punctuale militare, cum ar fi oferirea elicopterelor şi căi de retragere a contingentelor NATO, nu americane.

China, după cum ştiţi, a avut o mişcare extraordinară, prin care o bună parte din subsolul nordic al Afganistanului, cu importante bogăţii naturale, le-a preluat şi nu intenţionează să trimită acolo contingente proprii pentru a păzi întreprinderile pe care le gestionează.

Iar Pakistanul este conştient că o retragere totală a Americii înseamnă o întoarcere a propriilor talibani, talibanii pakistanezi împotriva actualului guvern din Pakistan.

Tacit, cele trei ţări enumerate – Rusia, China şi Pakistan – îşi doresc, din motive diferite, să rămână un contingent semnificativ, ca un cap de pod american în Afganistan.

Septimiu Roman: Am putea dezvolta subiectul. Din nefericire, timpul ne presează, aşa că vom reveni la Rusia. Domnule Şerban Cioculescu – promiteam că revenim la Rusia – relaţia NATO-Rusia nu pare a fi bună. Care sunt motivele acestei stări de fapt şi de fapt cum credeţi că va evolua relaţia NATO-Rusia, în 2013?

Şerban Cioculescu: Da, încep prin a-i mulţumi domnului colonel pentru observaţiile făcute.

Într-adevăr, nici eu nu cred că relaţiile dintre NATO şi Rusia şi NATO şi SUA se vor deteriora, pentru că nu există interesul, de ambele părţi, ca relaţiile să se deterioreze.

Bun. Începem cu partea cea mai dificilă. Într-adevăr, Rusia a moştenit din epoca imperială, nu, pentru că şi URSS a fost tot un imperiu, a moştenit o mentalitate geo-politică de tip “joc cu sumă nulă”, adică Rusia consideră că tot ceea ce e occidental, e Alianţa occidentală NATO, care dacă câştigă, este în dauna intereselor ruseşti.

În cele mai multe situaţii, această mentalitate de tip neorealist sau geopolitic, într-adevăr, dăunează cooperării.

Pe de altă parte, există şi zone de cooperare eficientă. Vreau să vă zic că, contrar la ceea ce se crede în România, Rusia nu a întrerupt niciodată tranzitul asigurat de camioanele NATO, spre Afganistan şi dinspre Afganistan.

Chiar şi în momentele acelea grele, să ne amintim, în vara lui 2008, când a izbucnit războiul dintre Georgia şi Rusia şi când NATO, practic, câteva luni de zile, cel puţin, şi-a întrerupt cooperarea politică cu Federaţia Rusă, totuşi, dreptul de tranzit prin Afganistan a continuat, pentru că decidenţii ruşi, începând cu Vladimir Putin, îşi dau seama că ar fi o mare greşeală să saboteze eforturile NATO în Afganistan, pentru că extremismul de tip islamist, reţele de tip Al Qaeda, talibanii, se pot extinde şi în sudul musulman al Rusiei, în zona Ceceniei, în acel pântec fragil sudic al Rusiei, populat cu musulmani.

Deci, există acest interes. Pe urmă, lupta anti-teroristă, cooperarea contra forţelor asimetrice care destabilizează securitatea, deci sunt şi elemente în comun, care apropie NATO şi Rusia.

Pe de altă parte, ştiţi că, în anul 2007, Rusia şi-a anunţat retragerea din Tratatul Forţelor Convenţionale din Europa, un pas care a alertat decidenţii occindentali.

Finalmente, şi NATO a trebuit să renunţe pentru că nu mai avea rost.

Acest tratat a fost, practic, îngropat şi este o nenorocire, din punctul nostru de vedere, pentru că urmează, practic, vedem, asistăm la o proliferare a armamentelor convenţionale, mai ales în zone cu focare de conflict îngheţat, nu, în regiunile separatiste ale Georgiei, Abhazia de sud, în Transnistria, unde lucrurile nu evoluează pe o direcţie bună.

Şi cu toate acestea, eu cred că…

Bun, şi mai e elementul cu apărarea anti-rachetă, nu?

Ştie toată lumea că Rusia a cerut garanţii pe care Congresul american nu le poate da. A cerut Rusia ca… să obţină garanţii că scutul nu va fi folosit contra ei, ori oricât de binevoitor ar fi preşedintele Obama, şi este, nu? Ştim celebra înregistrare în care i-a spus lui Putin: mai aşteaptă puţin, până după alegeri, şi o să renegociem … nu poate să ofere, peste capul Congresului, nici n-are cum, din punct de vedere legal.

Sper totuşi că, dincolo de aceste neînţelegeri, şi ruşii, şi ţările NATO, vor găsi domenii tehnice de cooperare în care să poată să-şi valorifice reciproc oportunităţile şi să găsească o zonă de cooperare reciproc avantajoasă.

Bogdan Silviu Răducan: Mulţumim. A fost analistul politico-militar Şerban Cioculescu, lector la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti.

Septimiu Roman: Credem că este interesant să aflăm acum cum se vede această relaţie NATO-Rusia de la Moscova. Îl avem acum pe corespondentul RRA, Alexandru Beleavschi. Bună seara şi La Mulţi Ani!

Alexandru Beleavschi: Bună seara şi La Mulţi Ani!

Septimiu Roman: Cum se vede de la Moscova relaţia NATO-Rusia?

Alexandru Beleavschi: Relaţia NATO-Rusia în general se vede de la Moscova prin prisma relaţiei Rusia-SUA pentru că Rusia, în virtutea unei concepţii geopolitice mai vaste percepe NATO ca un fel de anexă a puterii militare americane, chiar dacă, să spunem, există interese particulare ale anumitor state sau grupuri de state din NATO şi din acelaşi punct de vedere, să spunem, raportarea la principalul punct de divergenţă în aceste relaţii, care este, în momentul de faţă, scutul antirachetă, se face tot prin, să spunem aşa, subordonarea acestei relaţii relaţiei cu SUA.

În acest domeniu ştim că în 2012 am asistat la două perioade complet distincte: prima a fost o ofensivă diplomatică şi politică a Rusiei pentru a convinge SUA să semneze măcar o declaraţie, aşa cum au propus la un moment dat americanii şi au renunţat, o declaraţie politică în care să figureze o frază cel puţin din care să reiasă că scutul nu este îndreptat în realitate împotriva Rusiei.

În acest scop, Rusia a organizat chiar la începutul lunii mai, o conferinţă internaţională la nivel înalt, cu invitaţi din cadrul NATO, al SUA, la nivel militar, la nivel de miniştri adjuncţi ai apărării, în care au încercat experţii ruşi să demonstreze, să-şi pună, să spun aşa, să vizualizeze poziţia lor, cu scheme şi hărţi etc, însă politic lucrurile au fost compromise din start, întrucât preşedintele Putin a declarat că nu va participa la summitul NATO de la Chicago, în marja căruia trebuia să aibă loc summitul NATO-Rusia, tocmai din cauza faptului că până atunci nu se va putea ajunge la un acord pe tema scutului antirachetă şi, ca urmarere a acestor divergenţe, sfidând întrucâtva concesia făcută de Barack Obama şi anume de a disjunge summitul NATO de cel al Grupului G8, de a le organiza unul după altul, dar în locuri diferite, nu a mers nici la G8, la Camp David, ceea ce a provocat o anumită reacţie de surprindere şi de dezamăgire la Washington.

Bogdan Silviu Răducan: Şi asta voiam să vă întreb.

Alexandru Beleavschi: Este vorba despre un punct dincolo de care acea faimoasă formulă de resetare a relaţiilor ruso-americane putem spune că este de domeniul trecutului.

De altfel, la ultima sa conferinţă de presă, desfăşurată acum câteva zile, la mijlocul lunii decembrie, Putin a spus că termenul aparţine americanilor şi urmează să revadă cum se va dezvolta relaţia cu SUA, dar, după acest moment, problema scutului şi alte aspecte ale relaţiilor ruso-americane au rămas în suspensie sau au fost îngheţate la nivelul unor convorbiri tehnice până după alegerile din SUA.

În acest context, aş vrea să precizez o formulă care a apărut în discuţiile la nivelul experţilor ruşi, inclusiv cu unii cu care am stat de vorbă, şi anume o propunere de a depăşi acest impact legat de imposibilitatea Rusiei de a renunţa la cererea garanţiilor juridice şi imposibilitatea americanilor de a le acorda.

Această formulă este definită ca acordarea unor sau mai bine zis, semnarea unui acord executoriu, deci un acord cu titlu executoriu care va fi executat, dar la nivelul celor două guverne, fără a fi necesar ca acesta să fie ratificat de legislative.

Cum şi în ce fel se va putea lucrul acesta pune în aplicare urmează să aflăm răspunsul poate în următoarele săptămâni, dar, după părerea experţilor de aici, discuţiile serioase vor începe abia după instalarea actualei noi administraţii americane şi după ce aceasta îşi va intra în pâine, cum se spune, peste câteva luni, deci, cel mai devreme, în primăvară.

Bogdan Silviu Răducan: Deci este acesta modul prin care Rusia doreşte să refacă echilibrul strategic afectat de scuturile antirachetă americane, jocul cu /…/

Alexandru Beleavschi: Problema echilibrului strategic şi această concepţie a echilibrului strategic face parte din limbajul geopolitic al Rusiei şi este unul din principalele argumente pe care le aduce în această discuţie.

Rusia consideră că scutul antirachetă, care, de fapt, nu se reduce la scutul care va fi amplasat în Europa şi cuprinde întreg ansamblul de elemente ale scutului american desfăşurate inclusiv pe teritoriul SUA şi în Japonia şi în alte părţi, acest scut afectează, de fapt, acest echilibru şi acest echilibru, spune Rusia, este cel care a menţinut pacea globală, a prevenit războaiele globale după cel de-Al Doilea Război Mondial încoace.

Rusia nu este, de fapt, să spunem aşa, afectată de elemente singulare, de elementele scutului amplasate în România care nici măcar teoretic în faza în care se discută acum nu pot afecta forţele nucleare ruseşti şi acest lucru este acceptat de experţii ruşi, de militari, şi mai ales de posibilitatea desfăşurării acestor elemente în zona de nord, adică în Polonia, este vorba despre interceptările grele din fazele III şi IV şi pe navele amplasate în Marea Barents, în mările nordului, care, prin poziţia lor, pot intercepta rachetele ruseşti lansate spre direcţia SUA, care sunt rachete transpolare, ce trec peste Polul Nord.

Din acest punct de vedere, în momentul de faţă este foarte greu de găsit o soluţie pentru că problema nu este militară, problema este strict politică.

Toţi experţii sunt de acord că dacă ar exista un, să spun, un consens, la nivel politic atunci experţii militari se pot înţelege foarte uşor pe tema eliminării unor elemente care pot crea tensiuni de o parte şi de alta.

De pildă, Rusia insistă pe anumite, să spunem aşa, pe factori geografici, adică ca rachetele americane sau interceptoarele americane trebuie să aibă o anumită rază, o anumită viteză etc, ceea ce este exact punctul de divergenţă. Vom vedea însă în ce termeni se va discuta problema după ce se vor forma, să spunem aşa, partenerii de discuţie.

Septimiu Roman: Şi asta este una dintre concluzii, evident, mai sunt şi altele, le vom ataca la vremea potrivită. Din păcate, timpul nu ne mai permite acum. Mulţumim, a fost corespondentul RRA în capitala Federaţiei Ruse, Alexandru Beleavschi.

Bogdan Silviu Răducan: Domnule colonel, doreaţi să adăugaţi ceva la ceea ce ne spunea Alexandru.

Ion Petrescu: Da, două elemente punctuale. Nu aş subestima deloc capacitatea interceptoarelor americane care vor fi instalate la Deveselu. Ele acoperă nu doar teritoriul românesc, protejează şi Republica Moldova şi o bună parte din teritoriul ucrainian, iar întâlnirea dintre preşedintele Barack Obama şi preşedintele Vladimir Putin are drept cod un nume foarte simplu: încrederea.Trebuie restabilită încrederea.

Septimiu Roman: Domnule colonel, în chip de concluzie pentru că timpul este nemilos ca de obicei, cum va fi România afectată? Vă pun şi dumneavoastră aceeaşi întrebare pe care i-am pus-o domnului Korodi, cum va fi România afectată de evoluţia situaţiei de securitate din 2013 şi ce rol credeţi că va juca?

Ion Petrescu: România va juca rolul de stat membru al NATO cu misiuni asumate, cu acordul parlamentului, în teatrul de operaţiuni afgan, cu o derulare etapizată a instalării interceptoarelor americane la Deveselu şi cu o transparenţă în relaţia cu Federaţia Rusă, dovadă vizita pe care ataşatul militar rus a făcut-o la Deveselu, recent.

Bogdan Silviu Răducan: Chiar aici emisiunea "Euroatlantica" ia sfârşit.