Coşmarul norvegian

 2011-07-25 

Autorul atacurilor de la Oslo, Anders Behring Breivik, îşi crease o companie IT care la un moment dat avea şase angajaţi, inclusiv unul în România, conform unei versiuni a manifestului de 1.518 pagini postat pe Internet şi intitulat “2083, o Declaraţie europeană de independenţă”.

Anders Behring Breivik avea un angajat in Romania

Descriind planurile sale de reînfiinţare a Cavalerilor Templieri din secolul XII, ca o organizaţie teroristă secretă pentru înlăturarea musulmanilor din Europa până în 2020, Breivik scris: “Am înţeles că pentru a te concentra permament pe ceea ce vrei, trebuie să ai independenţă economică. Nu eram bogat la acea vreme, astfel că a trebuit să găsesc o modalitate de a câştiga fonduri suficiente“.

La sfârşitul anului 2002, Breivik înfiinţase o companie care la un moment dat a avut şase angajaţi, doi în Norvegia, doi în Rusia, unul în România şi unul în Indonezia.

Breivik pare să aibă o obsesie în legătură cu riscul islamizării Europei, el încercând să realizeze o retrospectivă istorică a problemelor pe care Europa le-a avut cu musulmanii.

“Al doilea val al islamizării a început în secolul al XI-lea, cu triburile turce, incluzând regiunile din estul Europei, Anatolia, care a fost leagănul Imperiului Bizantin creştin (acum Turcia), Grecia, Serbia, Bulgaria, România. Toate ţările din jurul Mediteranei care erau creştine au devenit parte a Imperiului islamic“, scria Breivik.

“Vlad Ţepeş, cruciat şi erou al românilor, a fost un geniu al războiului psihologic. Moştenirea sa merită să fie studiată în şcolile de relaţii publice, ştiinţe politice, militare, psihologie socială etc. din epoca modernă“, scrie Anders Behring Breivik la pagina 244, în manifestul de 1.518 pagini semnat cu pseudonimul Andrew Berwick.

“Ca orice alt conducător, el avea doi inamici: dezordinea internă sau trădarea şi agresorii islamici externi care îi ameninţau ţara. El a reuşit să-şi învingă inamicii externi, folosind acelaşi nivel de cruzime ca orice alt conducător din vremea sa, dar el era un adevărat maestru al ÎNSCENĂRII cruzimii pentru a obţine efectul maxim. El era cel mai mare maestru al imagologiei, cu sute de ani înainte ca această ştiinţă să fie descoperită şi teoretizată“, continuă autorul atacurilor din Norvegia.

“În cursul unei conversaţii pe care am avut-o cu un prieten suedez şi cu o doamnă care a crescut în timpul dictaturii comuniste din România, am ajuns la concluzia că occidentalii au creierele spălate de principiul corectitudinii politice şi multiculturalismului, aşa cum se întâmpla în comunism“, aprecia Breivik.

La pagina 758, Breivik menţionează şi deportările din Bărăgan, efectuate în anii 1950 de fostul regim comunist din România, citând un document scris la Timişoara în 1956, care ar conchide că scopul acţiunilor era “purificarea Banatului: alungarea germanilor, sârbilor şi aromânilor”. De asemenea, Breivik subliniază că Rusia a vrut să deporteze musulmanii din Europa, dar ar fi fost oprită de Marea Britanie şi de alte ţări.

Presupusul autor al atacurilor prezintă o listă a armelor şi echipamentelor pe care ar trebui să le aibă “un luptător al Cavalerilor Templieri“, menţionând o armă automată, grenade, pistol cu amortizor, mască de gaze, armură pentru protecţia corpului, vestă din kevlar. Pe armura de protecţie din spate, Breivikrecomandă montarea unei “ţepe” din lemn sau oţel, după modelul creat de Vlad Ţepeş, pentru lovirea agresorilor care ar încerca să se apropie. La acest capitol,Breivik precizează că “cel mai celebru cruciat al românilor, Vlad Ţepeş, a tras în ţeapă zeci de mii de invadatori musulmani”.

Breivik prezintă o listă a partidelor de extremă-dreapta din statele europene, din România menţionând Partidul România Mare şi mişcarea Noua Dreaptă. Sunt menţionate formaţiuni considerate “naţionaliste” din Albania, Belarus, Bosnia, Bulgaria, Croaţia, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Macedonia, Muntenegru, Polonia, Rusia, Serbia, Slovacia, Slovenia şi Ucraina.

Spre finalul documentului, Breivik le adresează o recomandare “fraţilor şi surorilor cauzei” sale. “Trebuie să ştiţi că nu sunteţi singuri în această luptă. Avem milioane de susţinători europeni şi zeci de mii de fraţi şi surori care ne susţin în totalitate şi sunt gata să lupte de partea noastră împotriva marxismului, multiculturalismului şi atrocităţilor musulmane. (…) Să ştiţi că aveţi fraţi şi surori loiali în toată Europa – Marea Britanie, Rusia, Franţa, Germania, Spania, Italia, Polonia, Austria, Olanda, Suedia, Danemarca,
Serbia, Norvegia, Elveţia, Andorra, Armenia, Belarus, Bosnia, Bulgaria, Croaţia, Cipru, Cehia, Estonia, Finlanda, Georgia, Grecia, Ungaria, Islanda, Irlanda, Letonia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Macedonia, Malta, Monaco, Muntenegro, Norvegia, România, San Marino, Slovacia, Slovenia, Ucraina, Vatican. Chiar şi conservatorii creştini din Moldova şi Albania”, încheie Breivik.

‘Toată lumea adunată aici l-ar dori mort pe Breivik”

Convoiul cu Breivik

Convoiul care l-a însoţit luni pe Anders Behring Breivikla tribunalul din Oslo a trebuit să-şi facă drum prin mulţimea furioasă care se adunase în faţa instanţei unde a avut loc prima audiere în cazul norvegianului de 32 de ani care şi-a recunoscut responsabilitatea pentru dublul atentat de vineri din Norvegia – atacul cu bombă în cartierul clădirilor guvernamentale şi carnagiul din insula Utoeya- transmite Reuters.
Oamenii au lovit cu pumnii în geamurile întunecate ale unui Volvo de culoare albastru închis, unde se presupunea că se afla teroristul, strigând ‘Trădător sângeros!’ Ei au încercat să împiedice trecerea maşinii, care a fost nevoită să stea pe loc preţ de câteva minute, până când poliţia a eliberat drumul.

‘Toată lumea adunată aici l-ar dori mort pe Breivik’, a spus reporterilor un bărbat din mulţime, refuzând să-şi spună numele. Canalul de televiziune NRK a arătat un convoi de jeep-uri negre, care au intrat în curtea tribunalului. După cum relatează Reuters, Breivik a fost introdus în sediul tribunalului pe uşa din spate.

Audierea, care s-a încheiat deja, a început cu o întârziere de jumătate de oră, desfăşurându-se cu uşile închise, aşa cum a dorit poliţia, şi nu cu public, aşa cum îşi dorise suspectul. Înainte de audiere, la fiecare etaj al tribunalului au fost postate patrule întărite de poliţie, care au verificat clădirea pentru a depista eventuale dispozitive suspecte

2011-07-22
Pare a fi mai degrabă un masacru precum cel de la Oklahoma City decât un World Trade Center norvegian.- expresia apartine unui oficial norvegian citat de ziarul britanic The Guardian. 



Una dintre cele mai calme şi sigure ţări din lume, cu unul dintre cele mai dezvoltate sisteme de protecţie socială, îşi trăieşte cel mai mare coşmar de după al Doilea Război Mondial. Norvegia este în doliu după ce un om, un singur om, potrivit declaraţiilor poliţiei, a comis un dublu măcel. 

Întâi, în centrul capitalei Oslo, a detonat o bombă chiar lângă clădirile guvernamentale şi a ucis şapte oameni. 

Fără a avea timp să-şi revină dintr-un şoc inimaginabil, Norvegia primeşte o veste şi mai îngrozitoare: pe insula Utoya, nu foarte departe de capitală, acelaşi om, degizat în poliţist, vine cu o armă automată şi împuşcă mortal zeci de oameni. Face un tur al morţii în tabăra de vară a partidului Laburist şi apoi se întoarce să termine măcelul şi să fie sigur că nimeni nu a supravieţuit. Până ce poliţia să ajungă, acest bărbat reuşeşte să ia vieţile a aproape 100 de oameni. Au scăpat cu viaţă doar cei care s-au prefăcut morţi suficient de convingător. Iar poliţia nu a terminat încă de numărat morţii. 



Cusută cu aţă albă 
Conform poliţiştilor, acţiunea forţelor speciale a fost îngreunată de absenţa unui elicopter care să-i transporte pe oamenii legii pe insulă, dar şi de lipsa unei ambarcaţiuni care să faciliteze accesul acestora în locul masacrului. Reprezentanţii echipei de intervenţie au precizat că poliţia a fost alertată abia la 50 de minute de la declanşarea atacului, deoarece atunci au auzit oamenii mai multe împuşcături în zona lacului. 

Deplasarea oamenilor legii de la sediu până la lac a durat aproximativ 20 de minute, dar aceştia au mai avut nevoie de încă 20 de minute pentru a găsi o barcă şi a putea ajunge pe insulă. „Au fost probleme cu transportul pe insula Utoya. A fost greu sa gasim niste ambarcatiuni", a declarat şeful poliţiei din Oslo, Sveinung Sponheim 

(parc-ar fi scenariu românesc!o barcă,un elicopter...poza aceea ,de pe insulă,de cine şi cum a fost făcută?nu era mai bine ca lunetiştii,în loc să facă pe fotograful,să-l termine pe nebun?întreb şi eu,nu dau cu parul.) 

Poliţia nu a dorit să îl numească, dar l-a numit presa din Norvegia: Anders Behring Breivik. Se ştie că avea simpatii pentru extrema-dreaptă şi anti-islamiste, dar ce l-a motivat însă, nu ştie nimeni deocamdată. 

(Ei,nu se ştie!Ba se ştie,chiar bine!) 

Principalul suspect în cazul masacrului de la Oslo, în urma căruia au murit peste 90 de persoane, este de părere că atacurile teroriste au fost „oribile, dar necesare“, iar anchetatorii nu sunt siguri că suspectul ar fi fost implicat singur în atacuri. 


Mai mult, conform oamenilor legii, Breivik ar fi plănuit atacul încă din anul 2009, atunci când a scris un jurnal de 1.500 de pagini, intitulat „2083 - A European Declaration of Independence". El a povestit cu lux de amănunte totul, precizând că terorismul este „modul de a trezi masele“. În plus, el s-a descris ca fiind „cel mai mare monstru de la al Doilea Război Mondial încoace“.

El a urcat pe Youtube, la 22 iulie, un filmuleţ în care este promovată lupta împotriva Ismalului şi apare cu o armă în mână. Imaginile apar la sfârșitul clipului de 12 minute, intitulat „Knights Templar 2083". 



L-a implorat să nu îi ia viaţa. O fotografie publicată de siteul Daily Mail arată cum Anders Behring Breivik, criminalul din Norvegia, se află la malul insulei pe care a avut loc masacrul şi călcând literalmente pe cadavre se îndreaptă catre un băieţel scufundat până la brâu în apă care face semne de disperare către călăul său. 

Baia de sânge care a avut loc vineri pe insula Utoya a îndoliat întreaga Norvegie. Reprezentanţii poliţiei declară că se vor folosi de un submarin pentru a cerceta fundul apelor în caz că mai există eventuale victime nedescoperite. 

Din pacate, până la această oră nu se cunoaşte deznodământul. Nu se ştie dacă băiatul a supravieţuit sau nu. 

Ambele atacuri sunt legate de partidul de guvernământ: bomba de la Oslo a fost detonată aproape de biroul primului ministru, iar la tabăra de vară de pe insula Utoya urma să apară acelaşi premier. După primele veşti despre bombă, toate bănuielile s-au îndreptat către islamişti. După masacrul de pe insulă însă, poliţia a arestat un bărbat blond, cetăţean norvegian despre care surse poliţieneşti spun că nu are nicio legătură cu organizaţii teroriste islamiste. 

Pare a fi mai degrabă un masacru precum cel de la Oklahoma City decât un World Trade Center norvegian. 
Masacrul din 1995 de la Oklahoma City, care a luat vieţile a 168 de oameni, a fost actul oribil al unor extremişti americani, motivat de ura contra guvernului şi este până în ziua de azi considerat cel mai grav atentat de pe teritoriul american până la atentatele de la WTC, de pe 11 septembrie. 
(dacă în loc de extremişti am folosi termenul  guvern?n-am fi mult mai aproape de adevăr?în ambele cazuri americane,desigur) 

În cazul tragediei de ieri din Norvegia, pista islamistă părea şi mai credibilă pentru cei care şi-au adus aminte că presa norvegiană a fost cea care a preluat imediat caricaturile cu Mahomed realizate de un cotidian danez şi care au înfuriat întreaga lume musulmană şi au declanşat o serie de violenţe care continuă până în ziua de azi. Presa norvegiană a republicat caricaturile nu ca pe o sfidare, ci în numele libertăţii de exprimare. Iar guvenrnul de la Oslo nu a îndrăznit să conteste această decizie. Indiferent cât de liberală şi de normală ar fi fost decizia, a deschis însă o poartă de ură islamiştilor aflaţi în căutarea oricărui motiv pentru a-şi vărsa frustrarea. 

Anul trecut, un ziar norvegian a fost ţinta unor ameninţări serioase din cauza acelor caricaturi. Chiar dacă atentatele de ieri au fost comise de un norvegian sută la sută, care se descrie pe Facebook ca fiind un creştin pasionat de vânătoare şi de jocuri gen World of Warcraft, norvegienii au aflat că sunt vulnerabili în faţa unor dezaxaţi. 

Oricare ar fi naţionalitatea, religia sau motivaţia celor care comit astfel de atrocităţi, tot terorism se numeşte. Şi nici măcar cele mai evoluate ţări din lume, oricât şi-ar proteja cetăţenii, nu sunt iertate. Forţele de securitate şi întreaga societate norvegiană încep să îşi dea seama de aceste riscuri abia odată cu atentatele oribile. 

(cu toată pregătirea,de data asta n-a mai ţinut povestea cu terorişii islamişti) 

Pe termen lung, în Norvegia şi, poate, şi în celelalte state nordice vor avea loc schimbări ireversibile. În primul rând în ceea ce priveşte securitatea. O suspiciune mult mai mare a întregii societăţi. Poate noi alerte cu bombă şi evacuări frecvente. O pază întărită a tuturor oficialilor. 

Controale mai stricte pe aeroporturi, o mărire a efectivelor poliţieneşti. Oamenii îşi vor vedea mai departe de viaţă, vor lua mai departe cafeaua în oraş, vor intra în locuri publice, dar umbra acestui atentat le va rămâne pentru mult timp în memorie.

Dilema artiştilor: să plec sau să rămân?

Dacă regizorii Cristi Puiu şi Radu Nica sunt pe punctul de a se stabili în străinătate, scriitorul Mircea Cărtărescu şi cineastul Radu Muntean se revoltă în faţa haosului românesc, dar rămân pe baricade. La rândul lor, majoritatea artiştilor plastici afirmă că e mai profitabil să lucreze în România şi doar să expună în străinătate, pentru că materialele sunt mai ieftine aici.

A te stabili sau nu în străinătate?, aceasta este întrebarea. Ce ne reţine, totuşi, în România şi de ce vrem sau nu să alegem „calea pribegiei", în speranţa unei vieţi mai aproape de normalitate? La întrebările iniţiate de „Adevărul literar& artistic", singurele răspunsuri care acceptă cât de cât ideea plecării sunt ale regizorilor Cristi Puiu şi Radu-Alexandru Nica, în timp ce scriitorii  Mircea Cărtărescu, Cecilia Ştefănescu, Vasile Ernu şi Florin Lăzărescu, alături de cineastul Radu Muntean, deşi dezamăgiţi de tot ceea ce se întâmplă în jur, nu sunt atât de convinşi că a emigra este neapărat şi o soluţie viabilă.

Cărtărescu: „La 55 de ani, ar fi prea complicat"

Scriitorul  Mircea Cărtărescu, unul dintre cei mai apreciaţi şi traduşi scriitori români în străinătate, nu vede nimic dramatic în hotărârea de a te stabili în altă ţară, fie ea şi pe alt continent. „E ca şi când te-ai muta din Bucureşti la Cluj sau la Iaşi. Lumea e foarte mică. Noua Zeelandă e la o aruncătură de băţ de noi şi, din câte am auzit, se trăieşte foarte bine acolo. Numai că decizia asta se ia la 25 de ani sau la 35. După aceea e tot mai greu, ca toate lucrurile din viaţă", mărturiseşte scriitorul.

„La 55 de ani, câţi am eu, ar fi prea complicat. Câştigurile n-ar compensa pierderile. Prefer să rămân în România, măcar am aici un fel de sentiment de legitimitate, măcar numele meu spune ceva unor concetăţeni ai mei", subliniază Mircea Cărtărescu.  Scriitorul spune că, dacă ar fi să plece, adică dacă ar avea certitudinea că ar putea trăi decent în Viena, în Roma sau la San Francisco, n-ar avea nicio problemă psihologică. „Am trăit ani întregi în alte climate culturale fără să mă simt mai «dezrădacinat», «alienat» etc. decât mă simt de obicei în Bucureşti", conchide Cărtărescu.

Scriitoarea Cecilia Ştefănescu, în vârstă de 36 de ani, cunoscută pentru cartea „Legături bolnăvicioase", ecranizată de Tudor Giurgiu în 2006, povesteşte că nici prin cap nu i-a trecut să plece vreodată, deşi sora ei a luat această decizie în 1991. „Locul meu era în România, ţara era scena pe care urma să mă desfăşor. Ţara avea nevoie de mine şi eu, de ea", punctează Cecilia Ştefănescu. Amărăciunea acestei alegeri nu a pregetat însă să apară: „Am crezut mai apoi, când aerul devenise din ce în ce mai greu de respirat, că, scriind în camera mea separată, după vorbele Virginiei Woolf, o să scap de tot ce nu-mi plăcea şi mă agresa în afara spaţiului meu sigur. Dar acest spaţiu sigur s-a micşorat văzând cu ochii. Azi, mă gândesc că ţara mea e limba mea, şi că, scriind în această limbă, pot fi oriunde, şi sunt tot în ţara mea".

Cunoscut pentru volumul „Născut în URSS", pe Vasile Ernu nu-l deranjează atât mizeria, sărăcia şi  haosul din ţară, cât „dispariţia sensului, dispariţia unui orizont de sens care să ne dea o direcţie, un rost în viaţă". „Astăzi am pierdut orice speranţă, iar lipsa de speranţă şi credinţă omoară «mai total» decât Gulagul. Asta mă face tot mai des să mă gândesc la plecare. Problema mare pentru un scriitor şi un intelectual este că dacă pleacă pierde, iar mie nu-mi place să pierd. De aceea nu voi pleca pentru că am de dus o luptă", subliniază scriitorul.

Plecarea, un bovarism

Florin Lăzărescu, care a fost unul dintre câştigătorii Marelui Premiu de Literatură Est-Europeană, la Frankfurt, în 2006, pentru romanul „Trimisul nostru special", spune că nu i-a trecut niciodată prin cap să părăsească România. „Mi se pare cumva şi nefiresc să mă justific pentru asta. Dacă în cazul oamenilor obişnuiţi pot înţelege de ce pleacă afară - să câştige mai mult decât au şansa în ţara lor -, în cazul artiştilor, ideea de a părăsi definitiv ţara îmi pare mai degrabă un bovarism. Nu cred că, odată plecat într-o societate cu un nivel de trai mai ridicat, te transformi automat într-un mai bun artist."

Puiu: „Uneori îmi doresc să plec definitiv"

Regizorul Cristi Puiu, în vârstă de 44 de ani, care a obţinut, în 2005, pentru „Moartea domnului Lăzărescu" premiul secţiunii „Un certain regard" la  Cannes şi a avut anul acesta premiera filmului „Aurora", a primit o invitaţie de a preda regie de film, timp de un an, la Haute École d'Arts din Geneva.  De alt­fel, aici, la fosta École Superieur des Artes Visuel, regizorul a studiat între 1992 şi 1996. „Ar însemna să plec pentru un an, dar începi cu un an şi termini prin a rămâne acolo. De multe ori se poate întâmpla ca lucrurile s-o ia în direcţia asta. Vreau să predau acolo, mă simt onorat de propunere, simt că aparţin acestei şcoli şi sunt respectat acolo. Însă şi la Bucureşti sunt respectat. Nu sunt sigur că vreau să plec din ţară.  Sunt perioade când îmi doresc să plec definitiv din România şi perioade când îmi doresc foarte mult să pot să trec peste toate neajunsurile de aici şi să fac film în continuare în limba română", povesteşte Puiu, care ia în calcul şi varianta navetei Bucureşti-Geneva. 

De asemenea regizor al noului val, Radu Muntean, apreciat pentru „Hârtia va fi albastră (2006), „Boogie (2008) sau „Marţi după Crăciun (2010), spune că îi înţelege perfect pe cei care aleg să se mute în altă ţară: „Probabil că, dacă aş mai avea 20 de ani şi aş fi mai puţin sentimental, aş prefera să trăiesc şi eu într-un loc mai civilizat, în care femeile nu sunt pipăite pe stradă, oamenii se conduc în general după reguli, iar cultura şi educaţia nu sunt doar nişte mofturi. În plus, tot în ultimii ani am început să-i înţeleg şi  pe cei care pleacă din ţară, medici sau ingineri, şi preferă să fie spălători de maşini sau îngrijitori de bătrâni în Occident pentru simplul avantaj al unei calităţi mai bune a vieţii".

Muntean subliniază totuşi că nu ar pleca din ţară definitiv din două motive: „Mai întâi, unul pueril-sentimental, anume că nu vreau să stau departe de locurile în care m-am născut şi am copilărit. Al doilea motiv e unul pragmatic şi, de fapt, e singurul care mă ţine în ţară cu adevărat: sunt convins că mi-ar fi mult mai greu să-mi câştig existenţa afară decât aici".

Dacă ar pleca, regizorul e convins că ar trebui să consume multă energie pentru a convinge oamenii să aibă încredere în ceea ce face: „Aici nu mai e nevoie, am muncit mult să câştig încrederea oamenilor cu şi pentru care lucrez, dar e un bun câştigat şi-mi permit luxul să mă bucur de el".

„Nu voi sărbători 40 de ani în România"

Regizorul de teatru Radu-Alexandru Nica (32 de ani), cunoscut pentru spectacolele „Nora" sau „Breaking the Waves" de la Sibiu, se gândeşte din ce în ce mai des să plece din ţară, deşi la sfârşitul studiilor în Germania, în 2003, a refuzat să rămână acolo, crezând că locul său e în România. 

„Da, aş pleca fără prea mari ezitări, când se va ivi o ocazie onorabilă de a trăi altundeva. Mă văd foarte bine trăind pe oricare dintre continentele lumii. Poate mai puţin în Antarctica, deşi... why not?", se întreabă artistul.  Radu apreciază că va părăsi ţara peste câţiva ani: „Nu cred că voi sărbători 40 de ani în România. Aştept relaxat însă, nu vreau să precipit lucrurile. Nevoia de a reseta sistemul, de a elimina viruşii româneşti din mine, e din ce în ce mai acută. Şi mai e ceva: nu-mi place să părăsesc barca, până când nu sunt absolut convins că nu mai există nicio scăpare". (Au contribuit Dana G. Ionescu şi Ana-Maria Onisei)

"Nevoia de a reseta sistemul, de a elimina viruşii româneşti din mine, e din ce în ce mai acută." 


regizor

 Radu-Alexandru Nica

17 iulie 2011, 09:04 |  Autor: Simona Chiţan