Dor de EMINESCU

Eminescu n-a existat.

A existat numai o tara frumoasa 

La o margine de mare

Unde valurile fac noduri albe, 

Ca o barba nepieptanata de crai

Si niste ape ca niste copaci curgatori 

In care luna isi avea cuibar rotit.

Si, mai ales, au existat niste oameni simpli 

Pe care-i chema: Mircea cel Batran, Stefan cel Mare,

Sau mai simplu: ciobani si plugari, 

Carora le placea sa spuna,

Seara, in jurul focului poezii ¬-

"Miorita" si "Luceafarul" si "Scrisoarea III".

Dar fiindca auzeau mereu 

Latrand la stana lor cainii, 

Plecau sa se bata cu tatarii

Si cu avarii si cu hunii si cu lesii 

Si cu turcii.

In timpul care le ramanea liber 

Intre doua primejdii,

Acesti oameni faceau din fluierele lor 

Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor induiosate, 

De curgeau doinele la vale

Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei 

Si ai Tarii Barsei si ai Tarii Vrancei

Si ai altor tari romanesti.

Au mai existat si niste codri adanci

Si un tanar care vorbea cu ei, 

Intrebandu-i ce se tot leagana fara vant?

Acest tanar cu ochi mari, 

Cat istoria noastra, 

Trecea batut de ganduri

Din cartea cirilica in cartea vietii,

Tot numarand plopii luminii, ai dreptatii, ai iubirii, 

Care ii ieseau mereu fara sot.

Au mai existat si niste tei, 

Si cei doi indragostiti

Care stiau sa le troieneasca toata floarea 

Intr-un sarut.

Si niste pasari ori niste nouri 

Care tot colindau pe deasupra lor 

Ca lungi si miscatoare sesuri.

Si pentru ca toate acestea 

Trebuiau sa poarte un nume, 

Un singur nume,

Li s-a spus Eminescu.

Autor: Marin Sorescu

Poezia TREBUIAU SA POARTE UN NUME 

http://cum-se-scrie.ro/11-lucruri-inedite-despre-mihai-eminescu/
https://youtu.be/FvraXwpRGfU